I U N I E 1933

A P A R E Î N F I E C A R E L U N Ă L A B R A Ş O >

C E R C U L R E V I S T E I „ B R A Ş O V U L L I T E R A R " Cincinat P a v e l e s c u Cpreşedinte]), A tanas ie B ă l ă c e s c u , M a r i a Bă iu lescu, D o a m n a Dr. B leahu, C . B o b e s c u , Dr. Dav id B leahu, I. Al . Brah-Lemeny,

'Va le r i a C ă l i m a n , Dr. Livuj C â m p e a n u , Dr. N. C ă l i m a n , N icu lae Canton ie ru , Ion F o c ş e n e a n u , Aure l Mureş ianu , lancu N a n , Ecater ina Pitiş, V ictor Rath, -

Părintele Pizo-Zărneşt i şi Petre T e o d o r e s c u .

Redactori: I. AL. BRAN-LEMENY şi ION FOCŞENEANU.

A B O N A M E N T E : I „. I pentru particulari . . . . . Lei 140 in ţara. J p e n t r u instituţii . . . . . . . „ 300 In străinătate . . . . . . . . . . . „ 400

C U P R I N S U L : Ion Focşeneanu

Cincinat Pavelescu

I. Al. Bran-Lemeny Ştefan Stănescu . Aurel Marin . .

Elemente pentru un în­dreptar

Şarpele şi Satana (fabulă) Epigrama antică Poezii traduse din Goethe Vântul fulgerelor (versuri) Ton minor (versuri)

..Victor Etaih . . . . . Poeme traduse din. Şte-" fan George

Niculae Cantonieru

Mihail Chirnoagă

I. AI. Bran-Lemeny

Domnul Aurel M. Simio-nică (nuvelă)

Elefterie, într'o noapte (schiţă)

Pictura lui Eduard Morres

CRONICA CĂRŢILOR: „Europolis (Jean Bart) de V. Branisce-Căliman ; „Printre oameni în mers" (Aron Cotruş) şi „Târgul de fete" (Romulus Dianu), de Ion Focşeneanu ; „Ţara de peste veac" Nichifor Crainic de Petre Teodorescu ; „Maidanul cu dragoste" (George Mihail-Zamfi-rescu) de Niculae Cantonieru.—'• Cronica revistelor, cronica Braşovului.

Toate manuscrisele trimise revistei vor fi adresate d-lui Cincinat Pavelescu Str. Regina Maria No. 26, Bra­şov. Autorii manuscriselor admise spre publicare vor fi anunţaţi în cel mult trei săptămâni dela primirea lor. Cele nepublicate se ard. Revista însă îşi face o datorie de a încunoştiinţa, că nu va putea recom­pensa deocamdată decât într'o foarte mică măsură pe d-nii colaboratori deoarece este abia la început, în ori ce caz, se va ţine totdeauna seama de situaţia materială a autorului.'

Uugăm insistent toate revistele şi tiarele din ţara, a răspunde schimbului nostru. Ne vor ajuta astfel la munca de cunoaştere şi informaţie artistică pe care am început-o în acest ţinut.

— Toate cărţile şi revistele primite la redacţie vor fi amintite la Bibliografie sau recenzate, în or­dinea primirii lor şi în limita spaţiului de care dis­punem.

Redacţia şi Administraţia: Str. Regina Maria No. 2 6

B R A Ş O V U L L I T E R A R

Elemente pentru un îndreptar

O c t a v i a n Q o g a , L u c i a n B l a g a .

I

Despre o ideologie precisă care să fi însufleţit generaţiile noastre postbelice în activitatea lor spirituală şi înfăptuitoare, nu poate fi vorba.

Psichoza creiată de realizarea integrală a unor revindecări presupuse de dome­niul visului şi al legendei; concesiunile pe care le-am făcut în dauna unităţii noastre spi­rituale— pentru recunoaşterea celei materiale — forurilor internaţionale î m p ă r ţ i t o a r e de d r e p t a t e ; lupta continuă de guerrilla, între noi, pentru o acomodare şi ajustare sufletească fără. jignirea suveranităţilor de tradiţie provincială ; prezenţa, important dozată, a elementului minoritar d i luant—toate acestea şi multe altele mai puţin importante, prinse aproape în centrul unui monstruos şi absurd materialism care continuă să împintene ome­nirea pe drumurile catastrofei, au contribuit la disocierea până la element, a sufletului nostru „atât de unitar acum două decenii, transformându-1 asemeni unei masse informe de molecule, scăpate de sub fatalitatea legii lor sintetice.

Mâna de intelectuali tineri, gândul înalt, nevoia unor idei directoare mai ales, n'au lipsit nici la început, nici acum mai aproape. Dar risipirea şi lipsa de originalitate a fost atât de mare, încât toate încercările de a formula, au avut soarta zidurilor ridicate de simbolicul meşter dela Argeş, înainte de a închide în ele imaginea spirituală a acelor plaiuri. Toată frământarea ideologică a ultimului deceniu, n'a fost nici devenire nici căutare ; totul se reduce la o sgomotoasă rătăcire.

Asemeni unor fluturi magnetizaţi de becuri orbitoare, tinerii noştri intelectuali au oscilat frecvent şi discontinu : între iraţionalismul lui O s w a 1 d S p e n g l e r şi sensua-lismul bergsonian; între „Un nou Ev-mediu" al l u i N i k o l a j B e r d j a e f şi „La trahison des clercs" a lui J u l i e n B e n d a ; între s t a t i c u l asiatic şi d i n a ­m i c u l american; între idoli sociali şi vedete de cinematograf. încercând, fără preocupări de orientare, alipirile cele mai imposibile — comunism economic pe spiritualism creştin, idealism kantian pe neo-ortodoxism slav, Mussolini pe Lenin — numai pentru a se putea grupa câte 2-3, membrii acestei generaţii, continuă goana lor apocaliptică printre zei şi aştri, purtaţi de avântul lor dornic de experienţă.

Peste diagramele întretăiate ale acestor oscilaţiuni anarhice, peste efemerida ava­lanşelor de vorbe, idei şi idoli împrumutaţi, rămân cele câteva torţe ale precursorilor, lu­minând bunele intenţii, estompând crâmpeiele de drum aflat, sau polarizând elementele fertile rezultate din frământările de azi. Nu este în intenţia mea de a face istoricul aces-

tora; dar în linia gândului formulat într'un articol trecut, voi reliefa contribuţia pe care Ardealul, strâns în veriga munţilor, a adus-o ideologiei româneşti de dupe război, crescând din inima lui, un drum peste realităţi şi peste stele.

început la capătul dinspre lume de poetul şi ideologul O c t a v i a n Q o g â , drumul este continuat dincolo, în domeaiul cunoştiinţelor abstracte, de filosoful şi poetul L u c i a n B l . a g a .

Crescuţi din acelaş pământ, sub semnele aceloraşi fluide mistere ancenstrale ce curg prin alvia sufletului lor, dintr'un trecut mitologic spre limanuri de viziune, oricât ar1

părea de deosebiţi ca structură, concepţii şi formaţie intelectuală, d-nii Octavian Goga şi Lucián Blaga, vor rămâne totdeauna îngemănaţi în voluta spirituală a Ardealului, prin autohtonis­mul lor fatal, prin originalitatea lor fură şi prin dinamismul lor dătător de viaţă şi depă-' şitor de orizonturi. Aceste două mari figuri ale geniului românesc din Ardeal, sunt de fapt feţele aceleiaşi monede spirituale: deoparte, prezentul angrenat în materie şi circumstan­ţă, de alta trecutul şi viitorul, îmbinându-se cu cosmosul într'o revelatoare rclaţiune metafizică.'

• - ' " • i i

idealul naţional mobilizase, în vederea împlinirii lui, o puternică şi complexă ór-' ganizaţie în care, dela politician şi general, până la poet şi erou, pulsa aceiaşi conştiinţă! şi aceaşi sete de înfăptuire. !

In cadrul acesteia, d. Octavian Goga, cântăreţul şi răscolitorul, a fost unul din elé-1

mentele de prim plan. Dar odată cu săvâşirea minunii, organizaţia aceasta era menită unei relaxări sincopale. Demagnetizarea bruscă, printr'o realizare cu caracter de rifiracol,' a întors toate forţele convergente în ajun, într'o independenţă lâncedă, lipsită de obiect.' Totuşi când în vârtejul refacerii, minţile cele mai luminate erau preocupate numai de ma­terie, d. Octavian Goga a fost printre puţinii care a înţeles, că este prea devreme să desbracé; mura în care luptase şi învinsese. Conştient că nu se poate reclădi un stat, fără a-i închide îh temelii, sufletul înnoit al neamului, se reîntoarce la acesta, împins de aceiaşi chemare-care acum un sfert de veac îi înstrunase cântecile şi chemările răsvrătitoare. Urmează ast­fel o întreagă perioadă de răscolire a conştiinţelor adormite pe lauri, de primenire a suf­letelor obosite de biruinţă şi trupuri sătule, de redresare a spiritelor rătăcite, de apărare con­tra unor otrăviri interne care ne minau ameninţând să ne prăbuşească, tocmai când oglin­deam în apa cerului, cea mai miraculoasă înmănunchere etnică a veacurilor.

A fost o luptă grea, istovitoare; dar fulgerile ei, au luminat un îndreptar, o lege, înscrisă în cele trei mari capitole pe care d. Octavian Goga, le-a încrustat în marmora timpului: M u s t u l c a r e f i e r b e , P r e c u r s o r i i ş i A c e i a ş i l u p t ă : B u d a p e s t e - B u c u -reşti. Nu lipseşte nimic din acest testament ideologic: Nici rasismul marelui Eminescu, cu ideile aferente — ura contra strănilor şi tradiţionalismul retrospectiv: Pentru-că politica na­ţională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în tradiţiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n'a avut un mai luminos doctr inar decât pe poetul «Luceafărului». („Mustul care f ierbe" pag. 43) nici ruralismul transfigurat al d-lui N. lorga : Oropsiţ i i plugari şi ciobani s 'au retranşat în părăsirea lor, şi o miie de ani păstrându-şi dantinile, cântecile, superstiţiile, torcând firele de argint ale legendelor din străbuni, înfiorându-se de tainele naturii care-i înfăşură în mrejele unui fermecător panteism, ei au trecut neatins din generaţie în generaţie patrimoniul sufletesc specific al rasei. (Ib. pag. 247) — sau vorbind de I ancu şi Horea : Au pornit şi unul şi altul dela aceeaş vatră ţărănească, au cres­cut în aceleaşi patimi şi au încarnat aceleaşi năzuinţi ancenstrale. — (Ib. pag . 286) nici, mai ales, altoirea pe naţionalismul eminescian sau pe semănătorism a unor idei puternic originale, sintetizate în îndemnul la luptă contra celor două categorii de elemente ale prezentului, care prin structura lor sânt în măsură să împiedice unitatea sufletească a românilor sau ridicarea lor ca popor: în afară, umanitarismul şi interesele economico-financiare; înăuntru, mino­ritarii, doctrinele anarhice şi răsturnarea valorilor. („Mustul care fierbe" : Procurorii uma­nităţii, Concepţii minoritare, Violenţă şi retorsiune, Scara valorilor, etc). Lupta aceasta însă, va trebui dusă pe baza aceluiaş robust optimism care-i dăduse lui însuş puterea de profe-tizare a unităţii noastre. In falanga ei, d. Octavian Goga vede angrenarea tuturor forţelor naţionale: şcoala, religia, armata, arta, presa, toată naţiunea, astfel cum fusese în urmă cu două decenii.

rfft-fä^v&K^iiQ*,*^^ B R A Ş O V U L L I T E R A R :

• Vrem să stăpânim această ţară, să ne valorizăm drepturile asupra ei . . . ne-am săturat de eseres-cenţele parazitare care ne storc vlaga şi ne falsifică rostul . . . le vom răspunde de-aci înainte . . . ori se plea­că, ori pleacă . . . (Ib. „ O fază nouă : ofensiva naţională".)

Mai mult, împrejurările au vrut, ca d. Octavian Goga să prindă într'o acoladă sacră aceste gânduri cardinale. Şi astfel a smuls, din praful secular al cronicelor, cu energia primei tinereţi, o ideie uitată, ţintuind-o cu înfrigurare pe destinul neamului. Fără a se face atletul unei cauze, Octavian Goga aâaţeles duitr'o istorie bogată în dureri, rana care a sângerat totdeauna şi care ne-a ţinut risipiţi timp de o miie de ani. Deaceea când mâini nedibace o scormoneau, el s'a aruncat în cumpănă cu jertfa propriului său suflet. Trecând peste prietenii legate în vremi aspre, peste colaborări pe care le-a preţuit, peste oameni pe care i-a iubit, d. Octavian Goga s'a smuls pentru o luptă nouă, cu sfâşierea cit care odininioară, a sărutat plecând în lume, mâna preotului din Răşinari.

Evident, pe baza acestei sumare treceri în revistă, n'am putea pretinde că d. Oc­tavian Goga a sintetizat o doctrină pură, închisă în teoreme doctorale, şi — conform, concepţiilor înalte ale metafizicienilor noştri de ultimă oră şi de ultim împrumut — per­fect adecvată necesităţilor proprii, purtate însă pe marele val al spiritualităţii universale ; n'am putea pretinde aceasta mai ales că, un mare poet, nu-şi„putea părăsi lira, nici atunci când îndruma generaţiile. Cunoscându-i puterea, d-sa şi-a însoţit cu nota ei vibrantă, gân­durile risipite în cele peste o miie de pagini de caldă sensibilitate, de retorică înaltă şr de evocatoare apologii.

Natural, că pentru puţinii gânditori de elită care năzuesc o continuă evadare spre porrne de viaţă cât mai superioare şi perfecte, ideologia aceasta, desprinsă din articole şi discursuri adresate şi mulţimilor, n'a avut rezonanţa necesară. Dar în marasmul unor con­cepţii fără nici-o posibilitate de sintonizare cu ritmul evoluţiei noastre, a avut meritul de a fi — aacă nu perfectă — singura pe baza căreia, o societate şi o naţiune în plină pre­facere puteau porni la opera de închegare în forme fundamentale de viaţă. Intre vecinica aspiraţie a omului spre continuă spiritualizare a vieţii şi între teama unei desrădăcinărt care lipsindu-ne de sevele telurice ne-ar expune unei păliri timpurii, d. O. Goga, dărueşte formula menită să împace şi să dea un sens optimist şi constructiv vieţii.

Citindu-vă din scrisul nostru, gândiţi-vă că am năzuit cu toţii să ne aţintim privirile spre cer, dar având picioarele bine înfipte în pământul ţării. Judecaţi-ne şi după ce am putut coborî de sus şi după c e am smuls din farmecul de jos, ca să plutească câteva clipe împrejurul nostru şi ritmul frumosului etern şi o adiere măcar din năzuinţele spre culme ale poporului românesc („Mustul care fierbe" pag. 15).

N'am putea afirma dacă în viitor, opera aceasta va rămâne numai ca imaginea unei generaţii care s'a exprimat prin intermediul unei puternice manifestări temperamen­tale, sau dacă un alt gânditor, poate d. Goga însuşi, n'o va transpune pe un plan filozofic într'o ecuaţie valabilă pentru o întreagă epocă istorică.

Pentru astăzi nu putem decât să ridicăm şi să ţinem mereu în lumina conştiinţei, aceste câteva idei fundamentale: Ralitatea rase i , nu în sens biologic ci tradiţional-te-Iu*ic. I d e i a n a ţ i o n a l ă , fără caracter xenofob, dar menită să promoveze ridicarea materială şi spirituală a neamului, cu reliefarea perticularismelor —datină, limbă, credinţă — singurele legi eterne pe baza cărora, o naţiune îşi poate justifica un loc de complectare a universalităţii. Cultul păturii ţărăneşti, singura care a menţinut continuitatea de limbă şi tradiţie în trecut, iar astăzi, unica forţă prin care nădjduim o renaştere. Lupta contra s t r ă i n i l o r , nu pentru a-i situa în stare de inferioritate ci pentru a nu-i încuraja în ipos; taza de exploatatori şi de stăpâni. R e s t a b i l i r e a v a l o r i l o r , prin ridicarea institu­ţiilor, limpezirea moravurilor şi cultul omului mare. T r a d i ţ o n a l i s m u l a r t i s t i c — cu folklórul milenar — ca izvor de recreiere. Sent imentul r e l i g i o s ca bază pentru înnoirea unei concepţii etice, anesteziată de setea de viaţă postbelică. .

Toate acestea desprinse, de idealul retrospectiv al marelui Eminescu ca şi de cel contemplativ-mistic al d-lui N. Iorga, şi aduse în volbura prezentului plin de viaţă, străbătute de firul roşu al unui optimitm înfăptuitor şi sub egida sacrata a ideii monarhice.

ION FOCŞENEANU.

U n u i m a r e C a l o m n i a t .

Ş a r p e l e ş i S a t a n a C f a b u l ă d e a c t u a l i t a t e )

„ N e l m e z z o d e l c a m i n d i n o s t r a V i t a " D A N T E .

La jumătatea vieţei ca şi Dante, Un şarpe veninos, s'a strecurat In iad, prin locuri umede şi pante.

Satana stând pe tron 1-a întrebat, —- Voind nemulţumirea să-i auză: Ce gând? Ce călăuză te-a mânat?

C'o şuerare aspră şi confuză Balaurul, mai lung de cât un brad, Răspunse: mi-a fost ura călăuză!

Vin să mă plâng stăpânului din iad, C a l meu venin faimos se pierde, Sire! Puterile-i de moarte zilnic scad!

Cer toată neagra voastră ocrotire ! Să-mi daţi un alt venin. M'a biruit Ne'nfrânta şi vicleana omenire.

Azi muşcătura mea, c'un fier roşit E vindecată, chiar când farmacia Vestitul antidot şi 1-a greşit.

Dă-mi un venin să văd cum agonia Pe om l-apucă scurtă şi brutală . . . — Ştiu ce otravă-mi ceri : E C a l o m n i a .

In terza-rima să mai pun morală? Dar calomnia propagând-o slova Destul ca să te muşte'n C a p i t a l ă Şi tu să mori, de pildă, la C r a i o v a !

CINCINAT PAVELESCU. 4 Aprilie 1933

Braşov.

T O N n Toate slovele or fi de prisos atunci. Undeva Toate spaimele s t rânse 'n orbite, — tu ! Scrisul laconic, banala poveste cu F lamura neagră 'nt re şiruri , nelinişte grea.

A m u r g fumuriu spintecat de munţ i imbiădi ţ i . Acum Extaz pent ru ochii uimiţi de îndurerare . Acolo, aidoma, şerpue, serpentina pe care Cu toată adolescenţa povară suiam, magic drum.

O linişte mare pe nervi, pe dorinţe. Florală Melodiere g ingaşe —'ncordare minoră, Ia tă sfârşitul acum: bizara mea floră, Moartea mea din întâiul poem augura la .

Vântul fulgerelor.

P e d i a d e m a c r e s t e l o r , v â n t r o ş u D e f u l g e r e , u m b l a p r i n b r a z i c a a p a ;

F u r t u n a s â n g e a d u n a d i n p i e t r e Ş i d i n a r t e r e v i e t i e v e n t u a l e M ă r u n t e ' n j o s r o t i n d , p i e r d e a u c o m o r i .

C a s p a d e v e c h i r e g e ş t i s u n a u m o r ţ i g r a v e D e s p r i n s e , v i t e j e ş t e a r z â n d în f u g i . L â n g ă p r ă p ă s t i i î n v e r z e a u , c u n o a p t e a , N a t u r i z a t e i f l ă c ă r i l i m b i o r n a t e :. I na l t , p e munjl u m b r o ş i c u f l o r i d e i m n u r i .

P e l e s p e d e a lu i o c h i u l , m ă r u n t s t a L i p i t ş i h a l u c i n a t , d e s p a i m ă l a c o m P e l e s p e d e a l u i . C r u d , î n ţ e l e g e a . . ,

C a o b u s o l ă c a r e a r a t ă n o r d u l , C u p r o m p t i t u d i n e g r ă b i n d în s p a s m u r i A c u l p u p i l e i î n o c h i u f r i c i b ă t e a .

R i s i p a n i c i u n e i l a c r i m i n u e r a . S e c a t a v i a ţ ă , s u b s t a n ţ i a l i z a t ă , N i c i u n m ă r g ă r i t a r n u u n d u i a .

B r a ţ u l s t a , c r e a n g ă , s c u t u r a t d e a c t e D o a r c ' o s e c u n d ă ' n d e g e t u l s g â r c i t Ţ i n u t ă s t r â n s , c a p e n t r u u n d r u m p r i n g o l u r i .

T r u p u ' n c e p e a o s m o z a ' n m u ş c h i i p i e t r e i . P u l s u l t ă c u s e , în r u g i n ă g r a i u l . D a r f r u n t e a p e r z i s t â n d , f r u n t e a c e v i e ! C ă o o g l i n d ă s v â r l e a r a z e ' n j u r u - i .

O s o a s ă , p u r ă ' n v i i n d d i n r ă c e a l ă , P ă r e a c ' o s ă - ş i p ă s t r e z e s o m n u l , f a r m e c D e s m ă r g i n i t . Ş i v i s u l , d a r p e r p e t u u , C a ş i c â n d n ' a r fi f o s t v r e o d a t ă v i s D o v e z i f ă g ă d u i a , t r e z i r i i s c u m p e .

Ş T E F A N S T Ă N E S C U .

I N 0 R. Poate-alăute ancestrale au zbuenit cândva. Virtual Coardele înfrumuseiăr i lor s'au rupt in stanje Şi'n avalanşa de tăceri, lumini, nuanţe Ai ghicit sufletu-mi pur şi dual .

Evocări le minunate pe care le ştii numai tu Si un prieten poet şi deaceia îngăduitor, Vor prilejui un necrolog înduioşetor Şi-o lacrima din dragoste şi circumstanţă, ori nu . Toate slovele or fi de prisos atunci. Cândva Sub cer : năvod albastru, enorm, cu ochi de stole Şi luna ca o mreauă rotită iatagan

Din toate spaimele şi visele rebele I l i vei simli o clipă pe gâtul alb colan. Şi'n liniştea şi noaptea serafă, vei uita Pe-acela care-şi cântă, banal, povestea sa.

AUREL MARIN.

ì

SE8SE@= B R A Ş O V U L L I T E R A R

G o e t h e

Firea-mi surâde

— Nimb de lumini

Soarele-mi râde

De prin grădini

Ţâşnesc din arbori

Flori pe furiş

Şi ciripituri

De prin desiş,

Din piept isvoare

De vis şi foc!

Pământ! O soare!

O sfânt noroc!

Iubire, vino

Tu ce pluteşti

Ca nori de vrajă

Pe căi cereşti,

M a i I i e d C â n t e c d e M a i

Binecuvânta

Câmpia-acum

Când lumea-i toată

Flori şi parfum . . .

Fetiţo dulce

Ce dragă-mi eşti;

Ochii-ţi străluce

Cât mă iubeşti ! (

Ca ciocârlia

Cântecul ei

Şi dimineaţa

Floarea de tei

Cât mi-eşti de dragă!

Tu-mi dai avânt

Şi tinereţe

La joc şi cânt,

Tu-mi dai viaţă

Puteri cereşti

Fii fericită

Cum mă iubeşti.

über allen Gipfeln ist Ruh

E pace peste culmi . . .

O boare

Adie printre ulmi

Şi moare . . .

Şi păsărică s'a culcat

In Crâng,

Tăcu,

Mai ai o clipă de-aşteptat

Şi dormi şi tu ... .

J . Al. B r a n - L e m e n y

Ş t e f a n G e o r g e .

S t e a u a l e g ă m â n t u l u i .

Eu sânt unicul şi sânt Ambii Sânt născătorul şi sânt poala Eu sânt şi spada sâni si teaca Sânt jertfa şi sânt lovitura Viziunea sânt şi vizionarul Sânt arcul şi mai sânt săgeata Altarul sânt şi'n chinatomi Eu sânt şi focul sânt şi vreascul Sânt bogătaşul şi golanul Sânt semnul şi sânt înţelesul Sânt umbra şi sânt mărturia Sânt un sfârşit şi-un început.

S'a scurs întreaga-ţi tinereţe ca un dáns, Un cânt vrăjit de corn, un cânt de flaut oare ? „Stăpâne !-aşa-ţi momii toţi fiii tăi solari Şi cântul ţi-1 vrăjii cu omenesc noroc. Supusu-m'am umil poruncei pribegiei Scrutat-am dacă'n ei putere-aşi să te aflu . . . Şi alt nimic n'am mai făcut nici zi nici noapte De când de-a mea vieat,ă mi-amintesc vreodată: Te-am căutat în lung şi'n lat, pământu'ntreg."

VICTOR RATH.

B R A Ş O V U L L I T E R A R - Ej£isgaa@iE©s5gBsi3fcs3|s4fcs4fcs^^

Epigrama antica înainte de toate, s'ar cădea să fac o modestă

confesiune personală. De câteori trebue să vorbesc despre epigramă şi istoricul ei, o fac cu oarecare me­lancolie. E drept că trec de a fi un meşter, rareori înfrânt, al acestui gen literar, dar când mă văd trecut la rubrica umoriştilor satirici, am o strângere de inimă. M'am socotit în sufletul meu toată viaţa un liric şi am considerat epigrama numai ca o concesie pe care o făceam actualităţei şi gustului public—vocaţia mea lăun­trică fiind numai poezia lirică.

O singură mângăere mai mă linişteşte ; amintirea unei reflecţii a marelui Carageale. El ne spunea odată în casa criticului M i h a i l D r a g o m i r e s c u , cu care conduceam pe atunci revista C o n v o r b i r i c r i t i c e : „Dragii mei eu sunt un năpăstuit şi o să mor neînţe­les. Toţi îmi cer să le scriu articole vesele şi schiţe sarcastice şi eu sunt un liric şi un sentimental".

Păstrând proporţiile de la geniul lui Carageale la modestul meu talent, şi istoria literară se repetă.

C e e s t e o e p i g r a m ă ? Luată în sensul de azi, n'ar mai avea nevoe de lămuriri. Este o strofă de 4 sau de cel mult 6 versuri, pe o idee ingenioasă şi care se sfârşeşte printr'un vers neaşteptat şi înţepător. Acest sens pur satiric a fost dat Epigramei de Fran­cezi, care l'au adoptat de la Latini şi în special de la poetul M a r t i a l . Latinii au importat Epigrama de la Greci unde nu avea de cât un caracter de inscripţie, fie că era în proză, fie în versuri de obicei două, maxi­mum trei la număr. Aceste inscripţii se gravau pe mo­numente, pe frontonul templelor şi pe arme, ca să perpetueze memoria unui erou sau a unui eveniment.

Epigrama modernă a păstrat desigur ceva din caracterul primordial al inscripţiei. Când vezi un mo­nument te întrebi? Cu ce scop e ridicat? Şi de cine? Inscripţia îţi dă răspunsul. Tot astfel o bună epigramă cuprinde două părţi : una care aţâţă, aprinde curiosi-tatea, descriind în culori vii un subiect oarecare. Cea-lantă care printr'un vers neaşteptat dă soluţia acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua a inscripţiei.

Această comparaţie desvălueşte tot mecanismul Epigramei. El va face să înţelegem pentru ce nu este nici abil nici folositor să încărcăm începutul Epig­ramei cu expresiuni violente şi ironice, tocmai pentru că anticipăm asupra efectului final pe care'l slăbim când nu'l desfiinţăm complect.

Pe când din contra o epigramă începută blajin, cu elogii perfide, provoacă la sfârşit o surpriză cu atât mai plăcută cu cât concluzia e neaşteptată.

Am spus că strămoşii noştri, Romani, s'au inspi­rat în epigrame de la Greci. Cei mai buni epigramişti

.greci au fost A l c e u , de la care se inspiră Horaţiu; S i m o n i d e , A r h i l o h , T e r p a n d r u , A n a c r e o n , M e l e a g r u , J u l i a n A p o s t a t u l . S i m o n i d e a înălţat epigrama până la odă, celebrând desrobirea Greciei; A r h i l o h a înarmat-o cu vârful ascuţit al sa­tirei personale. T e r p a n d r u , A n a c r e o n , înaintea lor, au cântat iubirea şi vinul. Epigramele lui M e i e-a g r u care a trăit în secolul I-u după Cristos, sunt mai toate erotice şi descriptive. El a strâns într'o anto­logie sub titlul G h i r l a n d a , epigramele predecesorilor săi. Fiecare poet în această antologie era asemuit cu o floare : astfel S a p h o e comparată cu roza ; A I c e u cu i a c i n t u l . Ca pildă de epigramă grecească, voi cita una de Simonide : „Ai murit bătrâne Sophocle glorie veşnică a poeţilor, înnecat cu o boabă de strugure !"

Iată o alta de J u l i a n A p o s t a t u l , autorul unei celebre satire C e z a r i i , scrisă în genul lui Lu­cian în care toţi împăraţii morţi candidau la un loc va­cant în faţa zeilor din Olimp, şi Marcu Aureliu ese învingător: „Am supus-o'n cântecele mele şi o mai strig şi din mormânt ; beţi, înainte d'a ajunge, o biată mână de pământ !"

Câţiva poeţi lirici şi patriotici ai noştriţ au luat sfatul colegului lor J u l i a n A p o s t a t u l prea în s e ­rios şi beţia la care s'au dedat sistematic, i-a făcut să devie victimele culturei lor clasice.

Am socotit necesar să citez măcar două epig­rame greceşti pentru-că în Franţa când cineva făcea sau scria o epigramă anostă şi fără pic de sare i se zicea: c'est une epigramme à la gréque !

Dar trebue să ne smulgem din scurta viziune a vechei Eliade, cuibul etern al muzelor, ca să trecem în fugă la Roma, în epoca de decadenţă a Imperiului, când a vibrat lira sarcasticului M a r t i a l , şi oprin-du-ne o clipă în L u t e t i a P a r i s i a r u m , Parisul de azi — de unde s'a împrăştiat ca o fântână de tinereţe gra­ţia spiritului galic, să ajungem la noi, popor vesel şi viguros, în al cărui sânge mai stărue încă, lângă vitejia străbună, ironia galantului < C a t u 1 şi a biciuitorului M a r t i a l ! E momentul să< subliniez cu discreţie fap­tul puţin banal, că marele scriitor internaţional C o n ­t e l e d e K e i s e r l i n g , în celebra sa lucrare E u -r o p a S p e c t r a l ă , a declarat că îi vine să nu ne mai tăgăduiască origina noastră latină, de când s'a con­vins că numai în România se mai scrie încă ep i g-r a m e excelente şi că spiritul rassei noastre, ne va face să durăm şi să ne menţinem naţionalitatea cu toate lipsurile de energie şi cu toate duşmăniile înconjură­toare. In trecerea lui prin România, eminentul fi­losof balt, fusese invitat la un dejun de S o c i e ­t a t e a s c r i i t o r i l o r r o m â n i . Dupe multe dis­cuţii am fost silit de colegi, care voiau probabil să mai verifice puterea mea de improvizaţie, să scriu pen­tru oaspetele nostru câteva madrigale şi epigrame.

Verva şi spontaneitatea lor, l'au hotărât mai târziu să aducă un omagiu vioiciunei noastre spirituale şi să ne

. recunoască ca cei mai autentici coborâtori ai marelui epigramist Martial.

La latini, epigrama a avut de fa început mari va­rietăţi. Poeţii se serveau de forma ei metrică şi con­cisă c a sărşi exprime sentimentele lor personale de ură, de iubire, de mânie şi indignare.

Meşter imitator al grecilor, C a t u l a dat versu­rilor sale multă mlădiere şi graţie dar mâi cu seamă J i cen ţă . Catul a izbit cu vigoare îuconrupţia societăţei romane şi în d e l a p i d a t o r i i p u b l i c i (încă o do­vadă că suntem în adevăr strănepoţi ai Romanilor). Am moştenit poate spiritul, dar mai cu seamă şi năravurile lor, fiindcă sunt sigur că la capitolul delapidărilor, am întrecut.

T i b u l , O v i d i u ş i M a r ţ i a l , califică pe C a t u l cu expresia laudativă de D o c t u s , cu aluzie la savantele lui imitaţiuni greceşti. H o r a ţ i u îl tra­tează însă pe nedrept cam de sus, lăudându-se că el, cel dântâi, a făcut să treacă cântecele eoliene în mo­dele Italiei. Dar Catul a făcut-o fără să se laude. Adaog pentru bibliofili că prima ediţie a lui Catul a apărut la 1470, fără indicaţia locului. Scaliger a publicat la Pa­ris o altă ediţie la 1577.

Să venim acum la cel mai mare epigramist latiti la M a r c u V al e r i u M a r ţ i a 1. E! s'a născut Ia â n u I 4 8 după Cristos în Bilbilis, oraş din Spania, în provincia Tarragona Celtiberia, şi a murit pe Ia 104 în timpul domniei împăratului Traian. Ca poet a fost foar­te la modă în timpul vieţei lui şi a fost citit şi răscitit în tot imperiul până şi în provincia geţilor. Pe lângă rangul pe care i-1 da renumele lui, şi de autoritatea le­gată de titlurile onorifice de cavaler şi de tribun, nici privilegiile nici popularitatea nu l-au scăpat totuşi de sărăcie. Banii, nervus rerum gerendarum, n u m e r a r u l , se pare că i-au lipsit totdeauna. Această lipsă l-a silit să se umilească şi să ceară ajutoare sub toate formele, sub toate guvernele, în toate ritmurile, dela autorităţi şi de la particulari, reducându-I de multe ori la nece-tatea înjositoare de a face în versuri complimente şi linguşiri nedemne de talentul lui, împăratului Domitian şi favoriţilor curiei sale. In cele 16 sute de epigrame câte ne-a rămas dela el ne-a transmis într'o formă ne­întrecută, precisă, elegantă, frivolă şi pitorească toată turpitudinea şi desmăţul vieţei romane, îmbibată de lux, de desordine şi de corupţie/Versurile lui sânt oglinda unei societăţi în descompunere. Ar fi poate vremea să apară şi în ţara noastră un M a r t i a l care să izbeas­că în moravurile de azi nu numai cu biciul satirei, dar cu un adevărat gârbaciu moralizator.

S'a zis cu drept cuvânt de B e t a i r e că el ar fi fost cel mai mare magazin de idei al veacului' său. Tot astfel M a r t i a l rămâne unicul rezervor de spirit

I al tutulor veacurilor. N'a fost scriitor vechi sau m o ­dern, celebru sau obscur, care să nu se fi înfruptat de la el cu o i d e e , o a l u z i e s a u o f o r m ă . Molière, Goethe, Voltaire, Schiller, Lessing Schakes­peare şi toţi scriitorii mari şi mici ai secolelor al XVII-Iea şi al XVIII-lea au cules flori din M a r t i a l , c a d i » grădina lor. Grecia în secelul lui Cicerone şi al lui Vîr-giliu exercitase o influenţă suverană asupra spiritelor ro­mane. Aceşti învingători ai lumei fuseseră subjugaţi, Ia rândul lor, de farmecele şi arta lirei greceşti. Tot astfel Martiat fiind născut în Spania a provocat împreună cu. compatrioţii săi L u c i an , Q u i n t i 1 i a n ş i S e n e ­c a o adevărată revoluţie literară pe timpul împăraţilor C1 a u d i u, N e r o n şi D o m i t i a n . Nu se scursese nici un secol de la cucerirea romană şi Spania înce­puse să dea tonul în poeziea latină. V i r g i l i u era înlocuit cu L u c i a n şi C i c e r o n e de Seneca. Spiritul lui M a r t i a l şi elganţa lui Q u i n t i l i a n tur­burau întreaga capitală a imperiului. într'un cuvânt c e se numeşte vârsta de argint a Literaturei Latine merită să fie numită vârsta Literaturei I s p a n o - r o m a n e .

Stilul lui M a r t i a l deşi pătat uneori de de ­fectele şi licenţa secolului, e mult superior lui S e n e c a L u c i a n şi J u v e n a l . La M a r t i a l domneşte,, foarte deseori un natural, o eleganţă şi o armonie demn de s e c o l u l l u i A u g u s t, iar când subiectul îi îngădue el se ridică până la tonul epic şi exametrur lui, cum a observat E r a s m , reaminteşte pe al lui V i r g i l i u . Pentru exemplificare voi cita numai 3 ver­suri de M a r t i a l care ne interesează pe noi românit în special :

«Cornu Sarmatici ter perfida contudit Istri Sudantem getica ter nive lavit egnum Tempia Deo , mores popuîis, dedit otia ferro! Iată şi traducerea : «De trei ori Istruì şi Sarmatul înălţară b frunte

rebelă. De trei ori Domitian supune îndrăsneala lor ş i scaldă în zăpezile Daciei calul său alb de spume. E l redă templele zeilor, moravurile popoarelor şi săbiei: pace». Epigrama lui M a r t i a l e mai amară, mai a s ­pră, mai muşcătoare când biciueşte moravurile şi viţiu-rile epocei. Diferenţa între epigramele lui C a t u l şi ale lui M a r t i a l , este că M a r t i a l concentra t o t spiritul în pointa finală pe când C a t u l îşi risipeşte ironia în fie care vers.

D'alungul vremilor geniul lui M a r t i a l a inspirat multe entusiasme dar şi adevărate duşmănii.

Pliniu cel tânăr, scrie, aflând de moartea lui Mar­tial. «Era un om spiritual, muşcător, fin, care punea în scrisul lui multă sare, multă fiere şi destulă candoare!»

.„.Mă voi reţine de-a cita din numeroasele epigrame c e ­lebre ale lui Martial, fiindcă mai toate epigramele fran­ceze, de care mă voi ocupa într'un număr viitor, sunt simple imitaţiuni după Martial.

B R A Ş O V U L L I T E R A R ^ 4 £ ^ ^ _ £ ^ . a ^ £ ^ . î î - ^ 4 Î j - ^ ^

Domnul Aurel M. Simionioă

Abia când tramvaiul s'a oprit în piaţa gării de nord, s'a desmeticit uitându-se cu ochii mari la oamenii ce i se perindau prin faţă, neobişnuit de vertiginos, chemaţi de trenurile sub presiune ce pufăiau dincolo de peron. Dacă n'ar fi venit controlorul să-i anunţe sosirea la destinaţie, şi-ar fi făcut calea întoarsă. A contribuit la continuarea călătoriei şi teama ce-a avut-o în ultimul moment, de a nu se face ridicol în faţa func­ţionarului dela S. T. B., inferior lui ca treaptă socială şi erarhie administrativă. Şi totuşi, nu se ştie de n'ar fi înfruntat dispreţuitor această situaţie, dacă geaman­tanul enorm ce-1 ţinea pe genunchi, nu l-ar fi indicat neapărat pentru o călătorie cu trenul. Astfel că, după­ce a scos un oftat de r e s e m n a r e , s'a ridicat cu precauţiune de pe bancă, tocmai când tramvaiul se pu­sese în m i ş c a r e ca să-şi facă cursa de înapoiere către antrepozite. Şi odată aflat pe trotuar a trebuit să s e adapteze ritmului oamenilor, care se întreţeseau prin faţa lui, cu grabă de bolizi aruncaţi în spaţiu.

După un minut de reculegere şi-a luat ini­ma în dinţi şi s'a avântat în furnicar. Lumea se scurgea la dreapta şi la stânga, iar d-l Aurel vroia s'o tae în curmeziş ca să ajungă cât mai repede în gară. Dela început deci, oamenii i se puneau în cale, dar era hotărît să-i înfrunte.

Cu mâna dreaptă îşi trase pălăria de borul larg şi o îndesă bine pe ochi iar cu mâna stângă strânse puternic mânerul geamantanului, pânăce simţii căldura provocată de frecarea mâinii cu pielea. Şi o porni . . Dar fu într'un ceas rău . . . . Nu făcu doi paşi şi se tampona cu un munte de om ce venea din direcţie opusă. Lovitura fu aşa de năprasnică şi de neaşteptată că văzu verde înaintea ochilor. Când îşi scoase ochelarii ce i se înfipseseră în pleoape, în faţa lui şedea o na­milă elegant înbrăcată, care îşi scotea pălăria din cap cu un gest larg şi-i zâmbia cu un surâs ce-1 captivă. Simionică vru totuşi să facă pe supăratul şi să-i zică ceva, dar domnul îşi scoase a doua oară pălăria şi iar zâmbi. Zâmbi şi el şi schiţă un gest cu mâna, dar când dădu să-şi ridice pălăria, nu mai avu cui să adreseze salutul; pe domnul bine crescut îl înghiţise valul de lume. Rămase iar în loc nedumerit. Oamenii îl ocoleau ca pe o mlaştină. Simionică îi privea cu ochii galeşi din dosul lentilelor groase c â t un cristal, parcă ar fi asistat la reprezentarea unei melodrame. Dar con­templaţia nu ţinu mult. Fu deajuns să-şi arunce ochii pe maşinile ce se goneau ca nişte păsări de pradă şi dorinţa de călătorie i se strecură iarăşi în muşchi.

d e N i c u l a e C a n t o n i e r u .

O porni mai sigur decât întâiaoară. O femie subţire ca un pai venea din faţa lui,

strecurându-se printre oameni cu agilitate de f e l i n ă . Pe Aurel îl împinse o dorinţă irezistibilă de a

face o glumă, ca să se aşeze astfel dintr'o dată în rândul oamenilor care iau viaţa în înţelesul ei uşor. Deci când fata t r e c u aproape de el, mări pasul şi o prinse în braţe. Aceasta scoase un ţipăt ascuţit şi se asvârli într'o parte ca aruncată de un resort. Ar fi vrut să ridice mâna ca s'o strângă de guşă, dar ges ­tul i se păru prea îndrăzneţ. Fata se uită la el cu pri­viri reci, însă Simionică nu se intimida. Se aplecă uşor de spate şi o salută, scoţându-şi pălăria. In colţul gu­rii îi flutură un surâs mucalit şi zise cu un accent strein, dând vorbelor drumul pe nas : „Oh ! pardon, multe scuze, mă rog".

Fata îşi recapătă voia bună şi plecă mai departe, scoţând din buzele subţiri un râs argintiu care o se­cundă pluti distinct deasupra zgomotelor străzii.

întâmplarea atrăsese luarea aminte a trecătorilor care începură să-l privească curioşi. Domnul Simionică se intimida la început, dar numai decât se reculese, îşi săltă umerii, aşeză pe ei paltonul greu, îmblănit, şi o porni cu inima uşoară ca un fulg de zăpadă.

Când păşi de pe trotuar, în stradă, merse ţan­ţoş ; aci înghesuiala era mai mică şi mersu-i fu mai sigur, până Ia jumătatea străzei, când agentul dela circulaţie dădu liber drumului şi când maşinile o por­niră cu disperare de oameni întârziaţi. Una trecu prin faţa lui Simionică, aprpape de tot, că-i simţi suflul re­ce cum îi biciui obrazul ; alta îi Iovi geamantanul şi îl jupui la colţ, iar a treia care urma să treacă drept peste el, stopa brusc şi şofeurul începu să clacsoneze iritat.

Domnul Simionică rămase zăpăcit. Din partea lui era gata să se lase strivit de maşină, numai să scape odată de situaţia penibilă în care se găsea. Simţi t o ­tuşi cum o mână puternică îl apucă de braţ şi-1 duse înapoi pe trotuar. Pe urmă văzu numai. guri care râd şi spun ceva din care nu înţelegea nimic. Ii rămase în minte numai buzele groase ale şofeurului necăjit în dosul parbrizului. Oftă şi-i păru iar rău c'a plecat la drum.

— Lasă şefule, nu te speria, numai bagă de seamă să nu te mai grăbeşti, că te face piftie . . . via­ţa e lungă, avem destul timp".

— Aşa e, viaţa e lungă, cum Dumnezeu se gân­dise până atunci că viaţa e scurtă. Se vede că tre­pidaţia străzei îl scosese din calmul obişnuit.

Şi preceptele despre viaţă ale domnului Aurel,,

oscilară dela o extremă la alta ca şi sufletul lui ce nu-şi putea găsi reazăm în lumea asta.

Şirul de maşini era lung şi lumea dupe trotuar ^devenise nervoasă. Simionică nu mai auzi nimic şi aşteptă privind cuminte.

Pe clădirile înalte ale gării, zăpada căzută cu o zi înainte, ocrotea imaculată acoperişul şi da drumul din când în când lacrimilor rare ce se spărgeau de caldarâm. Jos zăpada se topea frământată de roţile şi picioarele care-o amestecau cu noroiul. La colţ auto­mobilele se încrucişau cu tramvaele cartierului, într'un joc fantastic, dirijeate toate de mâna de magnet a sergentului. In văzduh plutea o ceaţă cenuşie care ezita să se lase la pământ, iar în mijlocul pieţei tre-

' mura sub îmbrăcămintea de cearşafuri, statuia care avea să fie desvelità cine ştie câncL

Pe neaşteptate şirul de automobile stopa şi gră­mada de lume inundă strada. Simionică fu împins cu valul şi se trezi urcând scările ce-1 duceau la sălile de aşteptare. Un hamal îi smulse geamantanul şi mai tnainte ca să protesteze, acesta era departe. Câtva timp ţinu ochii pe el, strecurându-se prin lume cu agi­litate. Mai târziu începu să gâfâe şi pierdu şi ha­malul din ochi. Acesta îl găsi îasă repede şi amândoi intrară în restaurant. Aci Simionică deabia respiră uşu­rat parcă ar fi ajuns la un liman, şi îşi depărta de lângă el piepţii blănii care-1 încălzeau.

Avea la dispoziţie două trenuri, dar nu se mai grăbea, vroia să guste în tihnă din binefacerile conce­diului, astfel că se decise să plece cu acceleratul dela trei şi patruzeci. Şederea în restaurantul gărei, mai bine de două ore, o găsea reconfortantă şi distractivă. Câtva timp după ce a intrat, ochii călătorilor l-au fi­xat cu o curiozitate destinată întodeauna nouilor veniţi. Faptul 1-a stingherit la început, dar pe urmă s'a obiş­nuit.

Îmbrăcat cu haine de culoare gris deschis şi cu mustaţa tunsă la modă, are aerul unui strein. Aurel ştie asta şi se bucură în sine, când se gândeşte că poate să fie luat drept un mare om de afaceri, ori chiar drept diplomat. La gât poartă guler înalt, scrobit, de care stă s t a r n a t a o cravată neagră de mătase. Domnul Simionică o poartă pentru aerul distins ce i-1 dă, în contrast cu albeaţa gulerului şi culoarea deschisă a hai­nelor. Ochelarii îi are prinşi după urechi cu cârlige albe de tinichea.

Aşa cum sta la masă, cu pălăria cu borurile mari care-i arunca umbre discrete pe obraji, Aurel semăna cu orice artist.

Dupăce a privit călătorii dela toate mesele, a luat-lista de mâncare şi a consultat-o, întâi de sus în jos, p e urmă de jos în sus. Citind felul mâncărei, ochii îi fug în dreapta la preţ şi mereu strâmbă din nas. Până la urmă, a ajuns la convingerea că aci preţu­

rile sânt de două ori mai mari decât în oraş şi d in cauza asta se supără, începând să se agite în scaunul care scoate nişte scârţâituri prelungi. Chelnerul crezând c'a fost chemat, a venit în faţa muşteriului şi s'a a p ­lecat de mijloc convenţional :

— Ce. e cu preţurile astea domnule ? — Preţuri convenabile,- c'oahe. — Da ? Crezi ! . . . Ei atunci dă-mi şi mie 6

porţie de şuncă cu muştar şi o bere. Şunca costă patruzeci de lei dar S i m i o n i c ă

a uitat că adineaurea se revoltase. Acum alte gânduri îi vin în minte. Chelnerul i-a adus mâncarea dar S i ­mionică nici nu simte cum mănâncă. Pălăria şi-a scos-o-din cap şi a pus-o peste palton. Părul despărţit de c ă ­rarea dela mijloc, stă încă disciplinat de dinţii piepte­nului ale cărui urme se cunosc în şuviţele sure. Cu timpul, tot aplăcându-se după mâncare, palele de păr s'au desprins şi-i atârnă de o parte şi de alta a capu­lui. Aurel îl ridică maşinal când într'o parte, când în alta, dar în zadar, are un păr greu şi unsuros. Aşa cu părul mare atârnându-i, seamănă, cu urt actor, pictor or muzicant. Dela un timp, lasă părul în pace şi gândurile lui sânt întretăiate inconştient, numai de dumicaţii pe care-i duce în silă la gură.

Simionică este funcţionar la Ministerul definanţe> şef de birou în direcţia vămilor, serviciu ce-1 ocupă decând v era student Ia drept, adică d'acum vreo două­zeci şi cinci de ani. A considerat acest serviciu ca p e singura datorie.în viaţă. A fost un fel de rob al direc­ţiei vămilor. Concedii nu-şi lua cu anii, şi când era vorba de împărţit lucrurile luate dela contrabandişti,, era ultimul care se îndesa.

A muncit Simionică douăzeci şi cinci de ani, dar treptat, treptat, trupul i-a slăbit şi puterile i s'au d u s . Mai de mult, la începutul carierii ţinea locul colegilor ce-şi făceau vilegiatura, iar el se lupta cu canicula c e se abătea asupra Bucureştilor, fiind mulţumit când p r i ­mea, câte o cartă poştală, pe care.o arăta la toată l u ­mea.

Dar acum toate s'au dus, 1-a răpus serviciul, . . _ nu mai poate, . . . i-a luat vlaga . . . îşi aduce aminte cum într'o zi i-a venit rău în cancelarie. La gândul ăsta se încrunta şi strânge cuţitul şi furculiţa în mână,, gata să se repeadă la duşmanul imaginar," acel auto­crat al vieţii lui, serviciul, căruia i-a sacrificat toată t i ­nereţea şi care nu-1 scuteşte nici acum în pragul bătrâ-neţei; când a ajuns ca o scândură putredă care n u mai este bună nici de aruncat pe foc. Şi scena c â n d a căzut în mijlocul biroului îi revine clară în minte

-parcă ar vedea-o proectată pe un ecran. La începutul toamnei, când vremea era schimbă-

cioasă, a simţit prima dată cum pierde puterile. D i m i ­neaţa se scula mai obosit decum se culcase. Muşchii dela picioare, dela mâini şi dela piept, îl dureau parca

B R A Ş O V U L L I T E R A R ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ - © r ^ - ^ .

erau copţi pe dedesupt . Dar Aurel nu s'a lăsat d o b o -rît aşa dintr 'o dată. Se îmbrăca repede, se spăla cu apă rece şi făcea drumul pe jos dela hipodrom până la minister, numai ca să se desmorţească. Ajungea la ser­viciu tot înaintea celorlalţi şi toate mergeau bine, până la prânz, când o căldură mare îi inunda tot trupul şi capul îl durea parcă ar fi fost ferecat. Atunci Simionică nu mai era capabil de nimic şi cădea într 'o toropeală, din care nici subdirectorul general nu-1 mai putea aduce la realitate. Dela un timp îşi luase obiceiul să înghită câ te o pastilă de piramidon şi de atunci totul mergea normal, dar noaptea nu mai putea dormi şi număra p â n ă către ziuă bătăile ceasornicului, apoi cădea într 'un s o m n mai obositor decât veghea.

într 'o dmineaţă se sculase cu greutate de p lumb în tot trupul, parcă nu dormise deloc. Drumul până la minister 1-a mai înviorat, dar dupăce a luat la bufe­tul de jos o cafea, a simţit slăbiciunea care de atunci a pus stăpânire pe el. Scara a trebuit s'o urce ţ inându-s e de balustradă, iar lucrul 1-a executat ca un automat fără să-şi dea seama de ce face. Pela unsprezece i-au trebuit nişte fişe statistice şi s'a urcat pe un scaun ca să le ia, dar cum s'a văzut sus, o ameţeală mare i -a zăpăcit capul şi totul în jur a început ' s ă sal te ca nişte valuri răscolite de furtună. Până să se poa tă pr inde cu mâna de marginea dulapului, s'a p ră ­buşi t de acolo ca un bolovan.

Atunci s'a văzut că nimeni nu ştia precis unde locueşte şi nici vreo rudă ori prieten mai apropiat , nu i-a fost identificat, aşa că au fost nevoiţi să-1 ducă la spital.

Aci Simionică s'a întremat după trei zile, dar de atunci n 'a mai avut linişte. A pus s tăpânire pe el frica morţei, cu toate că medicii nu i-au găsit nici o boală organică. Şi-a făcut tot felul de analize, a consultat tot felul de specialişti şi dupăce a terminat cu aceştia, a început să asculte sfaturile binevitorilor şi să consume tot felul de leacuri. Totul a fost în zadar, ameţelile îi reveneau tot mai des şi atunci s'a decis să-şi ia con­cediul care începuse în aceeaşi zi, cu călătoria pe care o întreprindea la Braşov.

Nici nu şi-a dat seama când a isprăvit mâncarea şi când ordinea gânduri lor i s'a schimbat. Ochii îi cercetează curioşi încăperea mare a restaurantului care a re toate mesele ocupate. Numărul mare al femeilor îl izbeşte pe Simionică şi-1 bucură. Are la cine se uita. Toate sânt tinere şi frumoase. Simionică le priveşte pe rând şi se încântă. Au femeile atunci când întreprind ceva, şi mai ales când sânt în călătorie, un mare semn de întrebare pe faţă, o nerăbdare abia stăpânită a călăto­rului, la ele foarte accentuată, şî o enigmă care plu­teşte în jurul lor ca un parfum răscolitor de simţuri. Aceste aspecte ale femeilor ce călătoresc, le cunoaşte domnul Aurel din cărţi, şi-i place acum când le des-

coperà s ingur. La femeile s ingure, şi astea sânt mai multe, se uită mai îndelung, pe cele însoţite le priveşte doar pe furiş, şi numai când bărbaţii se uită în altă parte.

Ce bine ar fi gândeş te Simionică ca toate femeile să fie lăsate libere. Femeia însoţită de bărbat pierde jumătate din farmec. El, dacă s'o însura are să-şi t r i -meată s ingură femeia să călătorească. Va gusta această călătorie din spusele ei şi va fi mai mulţumit. Chiar în oraş o va trimete singură şi el se va mulţumi să culeagă din gura ei impresiile.

O ! Simionică înţelege acum bine, fericirea de a te simţii liber. Numai de o zi era de capul lui şi uitase toate relele de care până atunci se credea ros. Ar fi fost acum în stare să se întoarcă la minister şi până dimineaţa să-şi pue la punct serviciul ; asta doar aşa ca să-şi arate devotamentul faţă de şefii care i-au dat concediu şi pe urmă iar să plece.

Şi când te gândeşt i că toată lumea asta care că ­lătoreşte este liberă ca şi el şi că a lăsat toate urâ ţe ­niile vieţii la o parte, atunci numai simţi că viaţa m e ­rită trăită, măcar pentru a avea să te întâlneşti în drumul ei, cu astfel de ocazii. Aici toţi oamenii devin egali, nu se mai cunosc cei mari şi cei mici. Oh ! l i­bertatea, libertatea, spaţii nelimitate . . . în t inde mâna Ia dreapta şi nu se mai loveşte de dulapul cu arhivă, întinde mâna la s tânga şi numai dă de paravanul d e s ­părţitor, făcut pentru stăvilirea publicului, Şi oameni fel de fel trec pe lângă el, şi Simionică nu mai are nevoe să se aplece de şale ca să-i salute. Uite pe g e ­neralul care se aşază la masa lui; i-a făcut un salut ceremonios şi a cerut voie să stea, iar el 1-a îngăduit cu un gest amical făcut din mână ca unui prieten.

Şi- deabia acum Domnul Aurel M. Simionică, când înţelege că viaţa este mişcare, iar traiul uitarea nimicului cotidan, se simte fericit cum n'a fost nicio­dată în viaţă. Şi de după ochelarii cu sticlele groase , ochii buni şi blânzi, învăluesc într 'o tainică înţelegere pe toată lumea şi mai ales pe toate femeile din res tau­rant. Unele din ele pleacă pe uşa care duce la peron, dar altele vin pe cealaltă uşă. Pe toate le priveşte-cu dragoste de frate şi cu dorinţi de amant şi când privirile lui se întâlnesc cu ale lor, simte cum inima ù svâcneşte şi o moleşeală de puf cald îi măngâie pielea

• trupului firav. Intre timp hamalul a venit, i-a adus biletul şi i-a

luat geamantanul . Aurel ştie că trebuie să plece^ dar nu se îndură. Se îmbracă tacticos, căutând să mai întârzie, şi în timpul • ăsta mai a runcă o ultimă privire pela fiecare masă. Pe urmă pleacă cu un oftat suspinat tocmai din inimă, pe care o simte cum îi tresaltă în închisoarea de sub piele.

Simionică a plecat mergând deandaratele şi salută in dreapta , salută în stânga, pe urmă când ajunge la

^ z ^ ^ ^ m z m i ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ m z ^ ^ m z m z m z m z ^ ^ ^ ^ b r a ş o v u l l i t e r a r

uşă salută toată sala, scotându-şi pălăria cu un. gest larg. Lumea îi răspunde râzând de pe Ia mese, înve­selită de călătorul stângaci, care la eşire s'a lovit şi cu umărul de uşă, dar femeilor tipul li se pare simpa­t ic şi răspund fâlfâind mâinile diafane ca pe nişte ba­tiste însufleţite.

In compartiment sânt. numai două locuri ocupate: unul de un ofiţer ce pare obosit şi stă din cauza asta Încruntat, iar altul de un domn aproape bătrân care scrie într'un carnet. Simionică s'a instalat la locul 4 din banca VII r aşa cum indică tichetul cumpărat. Până la plecare mai este o jumătate de oră. Simionică scoate din geamantan un vraf de reviste şi cărţi pe care le trânteşte pe măsuţa din faţa lui. încearcă să citească un jurnal dar nu reuşeşte.

In toate mişcările are o nerăbdare care face să-i tremure uşor corpul, parcă ar fi cuprins de'febră. Mâi­nile nu*şi mai găsesc locul. Scoate batista dela piept şi-şi şterge ochelarii, pe urmă fruntea, fără să fie asu­dat, şi pe urmă umblă în toate buzunarele fără să scoată nimic. In acest timp un surâs prietenos îi flu­tură pe buze şi se uită la bătrân. E gata să deschidă gura şi şă-l întrebe ceva, dar acesta pare tot mai cu-

" fundat în carnetul lui. P e urmă ochelarii şi speranţa luj Simionică se. îndreaptă către ofiţer, dar aceasta se uită fix. într!un punct şi încruntă mereu din sprâncene. Simionică îşi aduce aminte de şefii lui şi se resem­nează la tăcere. Era prima dezamăgire ce i-o dedea călătoria care nici nu începuse.

Simionică şi-a lăsat tovarăşii în pace şi a eşit pe culoar, unde s'a instalat în cadrul unei ferestre. Aici dispoziţia i-a revenit ; o boare ce 1-a izbit de cum a scos capul-afară, i-a răcorit obrajii.

Dinco|o de peron începuseră să se cearnă fulgi laţi de zăpadă, care se topeau înainte de aşi găsi locul de odihnă.

La alte peroane, trenuri gata de plecare stau în­ţesate, decorate la ferestrele de a I-a şi-a Il-a cu capete de femei brune şi blonde. -

In trenul de Braşov se urcă din când în când câte un călător. Când măi sânt două minute până la plecare, o pereche vine grăbită în lungul peronului. Amândoi sânt tineri şi eleganţi. Femeia este îmbrăcată

. cu un palton negru de pluş, strâns pe talie, care face să se contureze bine şoldurile armonioase de animal tânăr. Pe cap poartă o pălăriuţă mică, care deabia se \va& pe © margine a capului, lăsând să-i atârne în cea­laltă parte, o pală de păr galben ca o frunză prinsă de toamnă. In mână duce un geamantan mic de di­mensiunile unei cărţi.

Tânărul s'a uitat la ceasul brăţară, pe urmă a luat mâna stângă a femeii, i-a dat Ia o parte mănuşa albă de piele şi a sărutat locul lung, înfiorător de lung. Ea şi-a repezit amândouă mâinile după gâtul lui.

Odată cu sărutul şi-a lipit avântat trupul de al bărba­tului. Un tremur abia perceptibil a zguduit-o din vâr ­ful picioarelor până la gura care caută pe a tovară­şului, cu înfrigurarea cu care copilul caută sânul m a ­mei. Cu ridicarea braţelor paltonul s'a deplasat-, iar între el şi cişmele de canciuc, ciorapul de culoarea pielei a marcat o dungă care a accentuaLşi mai mul t eleganţa trupului tânăr.

Simionică n'a putut privi scena până la sfârşit, a închis ochii în dosul lentilelor şi faţa i-a râs fericită parcă sărutul avântat s'ar fi lipit de buzele lui.

Trenul s'a mişcat ; femeia s'a urcat în el din mers , iar tânărul a rămas în mijlocul peronului trist şi st in­gher ca un copac uscat în mijlocul unui . deşert. F e ­meia nici n'a mai scos capul pe fereastră şi a început să-şi caute locul, care era chiar în compartimentul lui Simionică. Acestuia a început să-i circule sângele r e ­pezit, parcă cineva l-ar fi sugrumat.

Trenul alunecă pe linie ca o săgeată, dar clăti­nările lui abia se simt. A eşit pe neaşteptate din î n - ' ghesuiala mahalalelor strâmte şi acum aleargă pe d e a ­supra câmpului deschis. Pe lângă calea ferată zăpada este pătată de păcură şi de cărbuni, dar mai departe este albă ca o bucată enormă de zahăr.

Ochii celor trei bărbaţi, urmăresc mişcările femeii care s'a desbrăcat de palton şi a rămas într'o r o ­chie de mătase neagră. La gât are un guleraş alb, c a -o.fetiţă de pension. Femeia nu se uită la nici unul, deşi ochii negrii şi mici îi joacă în toate părţile. La început se pare că nu-i convine locul, fiindcă n'are astâmpăr. Schimbă picioarele aruncându-le mereu unui peste altul şi de fiecare dată genunchii rotunzi, încă­tuşaţi în mătase, se arată la marginea rochiei. Mai târ­ziu îşi scoate cismuliţele şi rămâne numai în pantofii care sânt negri, mici şi decoltaţi mult, încât formează numai un pretext al varierii culorii deschise, formată de ciorapul ce-i stă întins pe gamba înaltă. Ofiţerul s'a încruntat şi mai tare şi a fixat îndelung piciorul de deasupra care se mişcă nervos în ritmul mersului. Dacă a văzut că nu poate atrage atenţia femeii asupra, lui, a înălţat din umeri şi şi-a vârât capul în dosu l mantalei ce-i atârna deasupra.

Negustorul s'a uitat şi el mai mult cu coada o -chiului şi după ce şi-a satisfăcut curiozitatea, şi-a văzut înainte de cifrele sale care se înşirau disciplinate în carnet.

Admirator constant a rămas domnul Simionică. Privirile lui stau prinse numai de ochii şi de părul ei, fermecat poate de contrastul ce-1 ofereau. D u ­păce femeia s'a plictisit privind pe fereastră, şi-a s c o s o carte din geantă şi a început să citească.

Simionică tocmai se pregătea să lege conversaţia pe tema cărţilor, când chelnerul dela vagonul restaurant a trecut, anunţând masa.

Femeia parcă atât a aşteptat ; şi-a luat haina pe umeri şi a eşlt, ducând cu ea farmecul ce-1 lăsaseastrpra lui Simionică. Acesta a simţit o sfârşeală şi o teamă mare 1-a cuprins, parcă ar fi fost părăsit într 'un pustiu. Şi dela uşă femeia parcă i-a trimes o privire îmbie­toare, care a făcut să-i tresalte inima. Când a văzut-o că dispare după fereastră şi mai ales când nu i-a mai auzit paşii, a sărit în sus ca muşcat de viperă.

S'a gândit să-şi ia pălăria şi blana, dar i s'a pă­ru t că întârzie şi a năvălit aşa pe uşă, numai în talie, a le rgând parcă ar fi urmărit un răufăcător.

Femeia se oprise pe coridor şi la apropierea lui, a întors capul încet peste umăr şi i-a surâs ca unei cunoşt inţe vechi, cu nişte dinţi rupţi din albeaţa ză­pezii .

— Şi dumneata mergi să mănânci ? . . — Da . . . â . . . . da . . . şi voi fi fericit dacă

veţi consimţi să luăm masa împreună." ' Gura lui Simionică turui ca a unui şcolar care

s p u n e lecţia repede, de frică să nu uite ce are în cap . Femeia o luă înainte şi Simionică ţopăi mărunţel pe lângă ea, până ajunseră Ia pasajul dintre cele două vagoane. Bărbatul era fericit ; începea pentru el adevă­ra ta viaţă ; niciodată nu fusese în compania unei femei a tâ t de distinsă. De prin celelalte compartimente, bă r ­baţii scoteau capul şi se uitau cu admiraţie după feme­ia tânără care lăsa o dâră de parfum ce aţâţa nările. C â n d să păşească peste tabla dintre vagoane, femeia ezită o clipă şi Simionică profită de ocazie şi-i înfipse mâna în subţioară, adânc , până ajunse la căldura sâ ­nului chinuit Ui s t rânsoarea sutienului. Femeia păşi pe platforma celuilalt vagon cu o sări tură uşoară şi fugii înainte. Simionică a rămas în loc ameţit şi şi-a d u s mâna cu care o sprijinise, la amândoi obrajii; pe ur ­mă şi-a sărutat singur palma ce furase miresmele de la sânul femeii.

Ce-a mâncat şi cât a durat masa, Simionică nu şi-a dat seama. Se uita numai în adâncul ochilor din faţa lui şi bea, bea mereu ca să-şi potolească setea ce-i usca gâtul. Numai când a fost Ia plată, Simionică se trezi cu mama pe portofel, gata să plătească şi să se înverşuneze, în cazul când femeia ar fi vrut să dea şi e a bani . Dar aceasta nu făcuse nici măcar gestul de a căuta în poşetă. Când s'au întors la compartiment, femeia nu s'a mai lăsat apucată de braţ şi a păşit s ingură cu s iguranţa cu care călca pământul .

Dar pentru Simionică trenul se clătina acum mai rău. Se izbea când de un perete, când de altul şi rămăsese mult în urmă. Se întorcea la compart iment fără curajul dela plecare.

Dincolo de ferestrele vagonului, decorul se sch im­base pe nesimţite. Valea se s t râmtase şi munţii ce se înălţau chiar din marginea drumului de fier, ameninţau s ă se prăbuşească peste şopârla ce se prelingea h o ­

ţeşte pe lângă albia Prahovei. Femeia începu să se -îmbrace. Se îmbrăcară şi ceilalţi tovarăşi de drum şt când trenul se opri lin în Sinaia, toţi coborîră. Femeia îşi lăsase moale, mâna, în acea a lui Simionică şi con -simţise să-i fie sărutată apăsat şi îndelung. Apoi p le ­case cu acelaş surâs de şirag alb.

Simionică a deschis fereastra şi a rămas acolo ca o poză în cadra, u i tându-se prostit pe peron. P e femeie a întâmpinat-o un "ofiţer cu basca pe ureche şi acelaş sărut avântat, s'a repetat aici cast la plecare. Simionică a închis ochii îndurerat şi când i-a deschis, trenul se pusese în mişcare. Femeia a lăsat ofiţerul singur şi s 'a luat după tren, făcând semnele obişnuite de despărţ i re . Pe urmă când trenul îşi iuţise mersul , s'a oprit în loc, s'a aplecat în marginea peronului de unde a , r id ica t un pumn de zăpadă, pe care 1-a risipit în drumul celui a cărui inimă, rămăsese strivită de caldarâmul peronului din gara Sinaia. Şi-a întins mult gâtul în fereastră, gata să cadă sub roatele vagonului şi a fluturat o batistă albă ca aripele unui porumbel . In marginea drumului, un copac uscat de iarnă şi î nne ­grit de cărbune, a dat să se uite cu crengile pe feres­trele vagonului , distracţie veche pe care-o practica d e -când se pomenise acolo. Obrazul lui Simionică i s 'a pus în cale şi o bucată de piele a fost sacrificată unui zeu necunoscut . Simionică a dus batista la obraz, a înroşit-o de sânge şi apoi a fluturat-o către călătoarea care abia se mai zărea. Pe urmă o dus -o iar la obraz , pe care simţea că i se prelinge şiroiul de sânge, a înroşit-o şi mai mult şi iar a f lu tura t -o ; de data asta văzduhului , fiindcă Sinaia rămăsese de mult în urmă.

Zdrobit de oboseală şi de emoţii, a căzut pe b a n ­că, cu capul greu aplecat înainte ; fereastra a rămas-deschisă şi părul i-a fost răscolit de vânt. Simionică a răbdat câtva timp frigul ce-i făcea bine şi când n 'a mai putut , s'a sculat, a închis fereastra şi s'a uitat în jur, căutând să înţeleagă ce se întâmplă. Când şi-a reamintit, a oftat ca de obicei şi s'a resemnat . Incă-odată învinsese vitregia destinului.

Trenul înainta la deal gâfâind şi părea pustiu ca un d r iggo l , t ransportat de necunoscut într 'o lume de umbre . Doar dela un capăt al vagonului , venea un svon de şoapte care se uneau cu scârţâitul de fierărie al trenului şi ţiuiau în timpanele lui Simionică !

Deoda tă omul veni la realitate. îşi pipăi haina şi simţi la piept portofelul cu bani . Pe urmă se repezi Ia cufărul din plasă, îl deschise şi numără în el şap tes ­prezece hârtii de câte o mie. Cum putuse să călă­torească, fără să se gândească la banii ce-i ducea cu ­fărul jerpelit şi care trebuiau să-i asigure traiul fără grijă, nu-ş i da s ingur seama. închise cufărul la loc şi începu să se gândească la el.

La Braşov va face numai sporturi ; îşi va c u m ­păra costum şi schiuri şi va colinda toţi munţii, aşa

I - 3B^^SS^^S^2^:^^^^S^-^^S^SS^Î^lX^I^SEQ^^!S^ÎS®3S^sţ^^^i^!l^SS^ B R A Ş O V U L L I T £ R Ă

-cum văzuse într'un film că fac schiorii. Da, şi va fi ve-^sel-şt-ae-va întrema; trapul -firav nu-i va mai fi «xpus mortei şi nici măcar serviciul nu-1 va mai putea învinge. Va fi şi el exuberant ca domnii care vorbesc acum în

.^capătul vagonului şi de care îşi aduce aminte că s'au urcat la Sinaia, când el se despărţea de femeia pe care avusese naivitatea s'o creadă un moment a lui.

O ! şt femeile vor venii atunci la el cu braţele întinse, şi vor avea şi pentru el săruturi, în care tru­pul să se îmbine cu sufletul. Va avea şi el atunci cos­tum de sport şi va cheltui bani în dreapta şi în stânga -ca să orbească, lumea. Ştia bine că banii îi pot aduce -oriceli deaceea îi va risipi în' toate părţile, ca să cumpere cu ei, măcar o clipă raiul pământului, cu -aceşti bani pe care-i strânge de douăzeci de ani şi de «care stă lipită vlaga trupului lui.

Trenul începuse să coboare cealaltă clină a Car­iaţilor în goană vertiginoasă. Întunericul aprinsese be-«curile electrice şi pe fereastră, casele deabia văzute, în­văluite în pânza cenuşie a nopţei, păreau jucării pre­sărate la poalele ridicaturilor năprasnice. Lumea începu «ă iasă de prin compartimente, nebănuit de nume-

-roasă. Conducătorul vagonului veni şi strânse bagajele -dela fiecare călător pe care le îngrămădii lângă uşă. Trenul îşi încetini mersul apropiindu-se de gara întu­necoasă a Braşovului, care-şi primeşte întotdeauna că­lătorii, posomorită ca o zi de toamnă.

Când Simiomcă vru să-şi ia cufărul, nu-1 mai -văzu la loc şi un junghi îi săgeta prin inimă. Des­chise uşa brusc şi se uită pe culoar, dar nu văzu de­cât lumea care se înghesuia spre eşire. Intră iar în

-compartiment şi începu să plpăe canapeaua fără rost. Pe urmă se duse pe-xulfiar şi începu să strige:

— Ei, conducător, mi s'a luat cufărul, mi s'au furat fcanii. . . e i . . . Lumea se uită la el şi unii începură

. să bufnească în râs. Simionică căută să-i dea la o parte dar nu reuşi.

Pălăria, i se dusese pe ceafă "şi de sub ea îi atârnau pletele lungi. Ochelarii i $e desprinseseră dintr'o ureche -şi atârnau cu o parte peste gură. Năduşeala îi curgea şiroaie şi se amesteca cu sângele ce-i ţâşnise iar din rana abia închisă.

Simionică se repezi la cealaltă eşire, dar aici îi întâmpinară gloata de pasageri ce se urcau dela, Bra­şov şi cum nu mai avea răbdare se coborî în cealaltă parte a trenului. începu să fugă disperat neştiind în­cotro s'o apuce. Paltonul i se descheiase şi-i atârna într'o parte. Dar Simionică, mergea şi repeta jalnic:

„O ! banii mei, cufărul meu, ce să mă fac fără ei! Jelania îi era acum lină. şi monotonă ca un cântec de îngropăciune.

Simţii iar în cap strânsoarea de menghină, ca ^atunci când căzuse în mijlocul cancelariei.

Pe jos zăpada era amestecată cu păcură, cu căr­

buni şi cu noroi, şi omul aluneca pe. ea ca pe ghiaţă. Fumul dela locomotive se urca greu în atmosferă^, negru ca păcura când era mai jos şi luminos cà dâra căei lactee când ajungea în dreptul luminilor, Simio­nică se rătăci. Dădu peste vagoane stricate, peste loco­motive care pufăiău răscolite de călduri interioare şi acum, nu mai vrea nici bani, nici cufăr, dar vrea sa scape cât mai repede, de locurile care-i făceau im­presia că-1 conduc pe drumul iadului,

O locomotivă care venea dela spate, flueră stri­dent şi-1 băgă în f r i g u r i ; vru să treacă înainte, dar la jumătatea şinelor se întoarse şi locomotiva îl luă cu botul, aruncându-1 într'o grămadă cu zăpadă. Simio­nică se sculă cu durere în coaste şi începu să fugă pe linie. Paltonul nu-1 mai putu suporta şi-1 aruncă în marginea drumului ca pe un lucru nefolositor. Din cap îi fugiră toate gândurile. Se văzu acum în costum <fe spor, i se păru că are schiuri la picioare. Şi fugii, fu~ gii pe calea ferată care i se părea pistă, până când acceleratul dé Oradea Mare veni cu zgomot formidabil înspre el. Lui Simionică trenul i se păru un obstacol ce trebuia trecut şi se repezi la el cu tot elanul spor­tului şi al nebuniei.

Contactul între ei se făcu cu o pârăitură ca de gard putrezit şi trenul trecu pătând drumul cu .carne sfârticată şi cu petice de îmbrăcăminte.

Ochelarii rămăseseră neatinşi pé o movilă de zăpadă şi în ei sclipea lumina unui bec care semăna cu privirile bune şi blânde ale domnului Aurel.

Pe peron forfota lumei se terminase, trenurile plecaseră în direcţii diferite iar gara căzuse în lânce^-zeala ei posomorită.

într'un colţ, un cufăr vechi de piele, jupuit la un colt, sta aplecat într'o parte şi nimeni nu se uita Ia el.

De el atârna o carte de vizită pe care scria: A u r e l M. S i m i o n i c ă

şi vântul o bălăbănea într'o parte şi alta, ca pe orice lucru fără stăpân.

NICULAE CANTONIERU.

U n e i r u d e , . .

. . . p o e t , , e p i g r a m i s t , c o m e n t a t o r a l l u i L e n i n ş l m a t e l o t .

Nu-1 ep igrama ta fără valoare, V ibrează chiar în ea, c e v a subtil; C a rudă mai bătrână, ce m ă d o a r e , Nu-i lipsa ta de spirit, ci de stil.

C i n c i n a t P a v e l » s c u .

Elefterie, într'o noapte

Noaptea aştepta întâmplarea, cu văzduhul alintat -de vânt, pentru fetele cu trupurile în vrej şi beţia amin­tirilor în găoacea creerului şi'n afară, în mătasea ume­dă a ochilor. Adierea ademeneşte paşii şi sufletul. Lău­tarii coboară taine inima pe vârful degetelor, ca pen­tru alintarea nopţii, pe care o umflă vântul ca pe o perdea. Pumnii de lumină se răsboesc din dosul gea­murilor fără perdele, disputându-şi sufletul şi trupul celui pe care-1 aşteaptă .

Dar Elefterie stă în faţa nopţii şi a mahalalei) înodate amândouă în tirania aceleiaşi taine, cu sufletu' aplecat spre gândul fetelor şi bruneţia îmbrăţişerilor în taina gândurilor, întârziind totuşi să-şi pornească voinicia ca un dulău, admirat şi iubit cu oftaturi, din pervazurile pes te care se răstoarnă lumina.

Chioru şi Nae erau lângă el, răsăriţi nu se ştie cum din întunericul dens al nopţii , sau numai din dosul gardului, unde aşteptau chemerea.

Din partea cealaltă a străzii, gonea Lică desfăcut până la jumătate , în fugă, lingând cu umbra repezită barbar peste somnul gardurilor, putrezirea cenuşie a lemnului prăvălit.

Porneau tăcuţi, procesiune pentru preamărirea nopţii , în care paşii lor pe piatră, cădelniţau sonor. Elefterie înainte, cu pieptul boltit pentru străpungerea nopţii, cu umerii înfundâd până la jumătate capul, cu pasul lung şi apăsat, călcând pănâ'n capătul mahalalei peste inima fetelor ce-şi struneau aşteptarea din goana inimei, cu auzul ascuţit în deschiderea urechii odăii care dădea spre stradă şi to tdeauna luminată pentru aşteptarea paşilor apăsaţi. După el şi'n acelaş rând, ca o gardă permanentă, Chirou, Nae şi Lică, păşeau la fel de voi­niceşte, adăpost ind în catifeaua cu stele a ochilor, bu­curia firească a nopţii şi'n cupa pumnilor sprijinind li­niştea cu care se ameninţau, de câte ori şoapta vreu­nuia înflorea buzele.

Aşteptau salvarea pe care le-o va oferi cu dăr­nicie şeful, în aceeaşi bisericoasă potolire. Mahalaua adormise în prăvalirea caselor într 'o rână şi s t râmbe, deopar te şi de alta a străzii, numai cu ochii fetelor, aruncaţi în întuneric.

Geamurile pocneau în urma paşilor întinşi, odată cu strângerea inimei şi lăcrămile isvorâte îmbelşugat . Eşite la gard, aş teptau, c iudoase, oprirea lui undeva, cujsufletul to t pe limbă, în răstălmăcirea uşurătoare a blestemelor. Dar umbrele tăiară drumul, uşurând ini­mile toate , ca de sub o strângere dureroasă. Lăutarii s truneau noaptea în coarde, făcând-o să răsune în cu­tia cu sunete minunate şi potoli te. Se opriră. Salutară cârciuma până în pământ ; umbrele, patru, imitară ori­

zontal metania. Uşa pocn i i ; fu înăuntru d i n t r ' o d a t ă m i ­ros usturoiat , frământând pofta şi pe deasupra, u ş o r irizat şi descoperi t numai nărilor lui Elefterie, umflate ca pentru adulmecare, parfumul vinului adunând întrân-sui, jocul domol al soarelui de toamnă şi atingerea* mâinilor sănătoase care au cules bogăţ ia viilor răspân­dite, ca pentru un ospăţ bachian, pe coastele dealurilor. Trecură cârnat printre mese, cu paşi hotărâţi . Mişu, băiatul, alergă cu cheile înaintea l o r , lampagiul din colţ salută :

— Vă salut domnu ! La fel făcură băeţii dela frizeria lui Ciortan, NiţaV

măcelarul şi toată omeneasca încăpere ca la un semnal, depunând admiraţia şi speranţa fetelor rămase acasă, i» picioarele stăpânului, care călca peste ele, nemilos.. Printre mese şi prin gangul desfăcut în dosul u şe i deschise, se strecura viitorul chef. A doua zi toată m a h a ­laua va afla veşti despre noul chef, aşteptând vitejeasca încheere cu care va sfârşi povestea, desfăcând astfel p e Elefterie din anominatul unei întregi nopţi .

In odaia umplută dintr 'odată cu lumină albă, pes te ordinea mesei şi a scaunelor, fu scârţăit, înjurături ş l dest indere pe toate feţele, ca la un semnal. Chioru su­râse, desvelind albeaţa ochiului opac. Nae pocni cu palma în masă. Lică jucă darabana, apoi bătu toaca . Elefterie măsură cu privirea pe fiecare în parte, ghicin-du-Ie sub nerăbdare, bucuria mare, la rândul său s t ă ­pânit de un fior, ca o făşie de aur şi mătase, prin spate. Scuipă lung printre dinţi, apoi se încruntă r id i ­când capul :

— Mă, oiţele mele, până când o facem azi ? — Până 'n pânzele albe, îndrăsni Nae. — Până când vei vrea, spuse chioru măgul ind . Până la nesfârşit, ţipă Lică urcat pe scaun, des­

făcând larg cu braţele. Elefterie se înduioşa. — Aşa vă vreau băeţi ! Şi să nu dormiţi noaptea

băeţi. Nu-i în toată mahalaua aceasta nici un ţipăt de mâţă. Ia spune tu Nae, căcărează cari spargi cheful în pânzele albe ale nopţii , dacă asta mai e viaţă ? Ce ai uitat berbecule, că ziua e adăugirea nopţii şi că noap­tea merită să fie trăită ? Ce faci tu ziua, berbecuţule ? Lucrezi, de te trec zece rânduri de sudori , asta, băiatule l Dar noaptea te închizi în tine mă, te aşteaptă fetele, t e văd prin geam stelele şi- ţi râd zorii în faţă când t e duci acasă ! Zi-i tu Nae, dacă n'am dreptate .

Glasul lui tremura, ca mâna ce se ridicase să dovedască ceva. Sticlele se a ră ta ră ; apoi sosiră far­furioarele cu carnati, înşirate pe acelaş braţ şi'n urma tuturor, Garabe t cârciumarul, şchiop, smolit şi neras :

— Ca la oaspeţi mari, coane Elefterie, întovărăşi Garabet .

— Dar şi plata, Garabet băiatule. — Drep t e, se închina Garabet .

^ ^ ^ ^ - í > _ ^ - S - - ^ - £ - - & . - í t - - C - ^ - í ^ - < ; - i ^ ^ ; - ? t i 4 v . - Ä - C - i r ; h®ss&z®x®s B R A Ş O V U L L I T E R A R

Lică umplea paharele. Farfuriile pline de mititei •tămâiau aerul ; Elefterie adulmecă şi strănulă :

— Să ne traesti şefule ! închinară. Vinul gâlgâi sonor, colorând paharele pentru a

două oară. Garabct se strecură pe uşă, trăgându-şi pi--ciorul şchiop, după el. Fu un moment de satisfacţie, golind a doua oară paharele, ca atunci când descoperi pentru prima dată gustul vinului.

— Beţi, mă oiţelor, închină Elefterie muşcând din carnea rotundă, grasă şi usturoiată. Beţia e. a tinereţii,

-mă, şi maică-sa e noaptea." Lică închina des şi rostogolea paharul dintr 'odată,

caşi cum ar fi vrut să umple un gol nesecat, ce se cerea cât mai curând umplut ; Nae gusta vinul pe în­delete, adulmecâiidu-l de departe cu mirosul, împlinind pofta tot mai nesecată a ochilor şi cea uscată din fun­dul gurii. Chiorii cumpănea paharul în lumina becului, rânjind cu singurul ochiu ; îl fericea greutatea paha­rului în mână, lumina gălbue în dreptul becului şi alu­necarea dintr 'o duşcă a lichidului rece şi aromat.

Umbrele se învălmăşeau pe perete, pe masă, în­chinând fantastic, anticipând beţia curândă care-i va

-cuprinde, îmbrăţişaţi şi sărutându-se, în elanul aceleiaşi înmuguriri de suflet.

Lică rămase dintr 'odată cu paharul în mână, aţin­tind fereastra :

— Luna, şopti el cu sufletul sec ." Scaunele scârţăiră iar, întorcându-se. Imensă, pă­

mânteană, în ceaţa fumurie a zărilor, luna desfolia în­tunericul, gonindu-1 din îmbrăţişarea pomilor.

— Stinge lumina, şopti Elefterie, împlinind gândul "tuturor. A fost joc irizat şi roşu ca de penumbră stelara, apoi calm plin de lumină aurie şi beţia trep­tată, încheiată în îmbrăţişări şi lacrimi, luată dela capăt cu sticle noui, parcă mai aburite de recele piv­niţelor, mai parfumate de beteala aurie a soarelui blond şi de toamnă, topită ca într 'o aducere aminte. Gându­rile se învârtejau besmetice, în jurul aceluiaş stâlp de caldă îmbucurare , al prieteniei, înălţat drept şi flacără spre miragiul de basm al lunei pline, ochiu domest ic şi a toate înţelegător, pentru noptatecile întâmplări. Elefterie grohăia răsucit din afund, bătea cu pumnul ín masă, apoi urla, spumegând cu limba încâlcită, în jurămintele calde. Aburcată t reptat pe obrazul cerului, atrasă spre depărtările catifelate, ca un uriaş dege t de aur, proectat de dincolo, luna dădu roata scaunelor, trupurilor nesigure, ce-şi doseau umbra, remânând cu beteala luminii acăţată în pânzele păianjenilor din colţuri.

. Adormi întâi N a e ; pentru trezirea lui, i a u turnat vin pe cap şi în pantaloni. Dar peste faptul ş u g u b ă ţ s e cumpăni Lică, rămânând în somnul care 1-a cuprins deodată, cu capul în balta de vin curs din sticla spartă. Deasupra neputinţei lor, Chiorii, hotăra cu glas împie­

decat, trezire veşnică, dar liniştea intrase pe furiş, pe fire de luna, în colţuri, coborând moleşitoare peste beţia încheiată. Adormi cu paharul în mână, vrând să-1 cumpă­nească în lumina puţină, de taină, a nopţii .

Elefterie îi privi pe rând, trist, scuipă curb pes te somnul lor adânc şi cobora. Era noapte clară şi p ro­aspătă, cu catifeaua zărilor topită încă în întunericul de noapte plină. In el se trezea sufletul, domol ca un câine la picioarele stăpânului, frământăndu-se to tuş i peste neliniştea gândului . Somnul era adânc în dosul geamurilor negre şi nici Dana, nici Matilda, nici Alina, pentru popasul târziu, al aducerii aminte. Câinii păzeau duşmănoşi porţile, de îngerii negrii ai visurilor şi-ai pământului.

Gândul lui se împlinea tot, numai acolo sus pe mătasea cerului, la un loc cu mugurii albi ai stelelor. Trupul fetelor era în pumnii săi, mic şi domol, nu pen­tru alintare pătimaşă şi potolire grabnică, ci potir a r o ­mat pentru umplerea ochilor nesăţioşi , frâu pentru de ­gete fierbinţi, adăpos t pentru plinul sufletului „ş i -abea" târziu, pentru plinul trupului tânăr. Alina dormea dincolo de geamul acesta, atât de aproape şi totuşi atât d e departe, încât sufletul Iui se cumpănea pe înălţimea ce­rului, la distanţă egală, între gândul cu stele şi gândul cu Alini.

Deodată şi neaşteptat , cerul se desfăcu, cerc sp re orizont. Cupola moale a nopţii alunecă printre vârfurile de stele, strivindu-le. Taina murea întinsă pe desnădej -dea sufletului, deschis spre lumina dinafară. Apoi paşii depanară greu nedăjdea, pentru noaptea care va veni . . .

MIHAIL C H I R N O A G Ä .

Ed. H o r r e 5 . Fetiţa.

- B R A Ş O V U L L I T E R A R ^ ^ ^ ^ ^ ^ s ^ z g ^ ^ : - ^ ^

Pictura lui Eduard Morres

In numărul trecut al acestei reviste am schiţat prin câteva linii, persoana intimă a pictorului Ed. Mo­rres, braşovean de baştină. Ne este o plăcută datorie s ă ne ocupăm acum şi de opera sa.

Ed. Morres. Cristos coborit dupe cruce

Posedând studii temeinice în Germania şi în Franţa, pictorul E. Morres a ajuns azi la un írtait nivel al evoluţiei sale, având însă, încă mari posibilităţi de a se ridica la culmi, cum puţini au darul de a ajunge. D-l Morres este un reprezentant tipic, nu numai al poporului sas din Transilvania ci şi al su­fletului ardelenesc ,în general, sobru şi medita­tiv, frământat de problemele vieţii, înamorat de natura şi de glia locurilor natale înfrăţit cu li­niştea şi cu pacea din natură, generatoarea adevăratei religiozităţi.

Rar s'au redat frumuseţile din jurul Bra­şovului cu atâta plasticitate şi dragoste neţăr­murită pentru atmosferă, culori şi nuanţe. Ta­blourile pictorului Morres te frapează prin re­vărsarea de lumină, prin liniştea îmbâcsită de so­are, prin sufletul călit la patima idealismului, ce-ţi surâde direct din tablouri.

Pictorul Ed. Morres se află azi în plină maturitate, în plină şi viguroasă ascendenţă a ereaţiunii. El este, propriu-zis, un clasic reuşindu-i să îmbine forma cu fondul, sentimentul cu ideea, spaţiul şi sinteza, într 'o deplină şi reconciliantă armonie.

Reprezentarea ireproşabilă a spaţiului, trădează simţul desvoltat al artistului pentru formă, şi astfel poate fi socoti t adept al obiectivitătii moderne, cum o găsim la unii pictori de talent, în Italia şi Ger­mania de azi. Această armonie între forma şi sufletul operii, ne-o dovedeşte artistul în special prin portretele sale, cari reprezintă, credem, forţa de căpetenie a vi­gurosului său talent.

Dar nici peisagiile şi naturile moarte nu par a se situa sub nivelul înalt al portretelor. Altistul ni se pre­zintă şi aici ca un adevărat maestru al armoniei şi al combinaţiei culorilor. Clasic prin echilibru şi sobrietate în concepţie şi execuţie, impresionist prin plasticitatea

vie a culorilor, pictorul Ed. Morres este, fi-r t ş t e , adversar declarat al neo-impresionis-mului, ce pret inde a fi rezolvat problema formei prin câteva pete de culori s tr idente.

Drept dovadă a aprecierii noastre , re­producem aici trei clişee după tablourile pic­torului :

C r i s t o s c o b o r î t d u p e c r u c e , întins pe o piatră, învelit într'un giulgiu, lângă el îngenunchiate, două femei, dintre cari una Maica Domnului . La creştet un apostol stă frânt de jale, cu mâinile ridicate uşor, în­tr 'un ges t de adâncă ' tristeţe şi adorare . In fund se zăreşte muntele Golgota cu cele 3 cruci, luminate de începutul unui amurg.

Ţ ă r a n u l B ă t r â n , ţăranul sas, şe-zând, în faţa ferestrei, de sigur dumineca,

întruchipând prin atitudinea sa de tăcere şi concentrare» stăruinţa în muncă şi tradiţia unui spirit sobru, de veacuri.

F e t i ţ a — cam de vreo 14 ani — reprezintă o a d m i -

Ed. Hor re s ; Ţăranul Bătrân

Iabilă şi caracteristică figură de copil, cu părul scur t şi des, lăsat pe frunte, cu braţele goale şi cu o ex­presie, ce trădează poate o epocă de transiţie, cu în­treaga gamă de conştient şi inconştient, c e i va fi fră­mântând sufletul. Pictorul Ed. Morres este un izvor de îmbelşugare şi de forţă morală şi estetică.

I. AL. RRAN-LEMENY.

C R, 0 N ! C A jAron Cofruş: Printre oameni în mers (poeme)

Sosnowiec (Polonia) 1933. In vulcanica sa ascensiune spre înaltul unei vieţi,

— la fiecare suiş, însetată de alte suişuri — dinamis­mul temperamental al d-lui Aron Cotruş, îşi oferă în

; f r i n t r e o a m e n i î n m e r s , un răgaz. Mâine , a însemnat pentru opera d-lui

«Cotruş o culme — dar numai o culme a energiei vitale sisipită până la pamflet — deaceea poate, poetul n'a atins-o decât pentru o clipă. Cu P r i n t r e o a m e n i în m e r s , d-sa coboară subt piscul pe care s'a clătinat 4 i n moment. De aci, privind peste lume, va încerca -desigur o sinteză, filtrându-şi vitalitatea prin conştiinţă

: şi împrumutând strigătelor de izbândă sau de înfrângere finaluri de tulnice în amurguri.

Pe linia acestei — regăsiri căci M â n i e , n'a fost -decât hipertro fiera originalităţii sale, prin acci-<lentalismul sintonie al unei ps ichoze . politico-sociale— d . Aron Cotruş reia firul din In r o b i a l o r , mai ânspirat, mai adâncit şi mai personal ca totdeauna:

lată-raă! lacom de arşiţe, aspru ne'nfrânt, parcă pe-un cal năzdrăvan ara ţîşnit cu părul in vuit, Dintr'un vulcan Ori din fund de pămînt . . . (îată-mă !

Dacă din punct de vedere estetic, această ultimă culegere de poeme marchează o depăşire, din punct de vedere al precizării fondului sufletesc, a credinţelor şi a filiaţiunii sale poetice, opera aceasta reprezintă un Interes cu totul deosebit.

Căzută, dincolo de munţi, peste o literatură cri­tică de formaţiune pur franceză şi peste bizare mora­vuri politice, poezia d-sale din In r o b i a l o r şi M â i n e —dinanică până la abrupt, cu o limbă colţuroa­să, şi cu o dorinţă de trăire şi o iubire de oameni, scăpate din strânsoarea oricărui echilibru ideologic — n'a fost înţeleasă.

Opinia literară, o găsea paradoxlă, între neglijarea pronunţată a estetismului şi absenţa totală a unei fina-

. lităţi care să-i justifice dinamismul frenetic ; partidul confundând-o cu un manifest, o spânzurase pe fanio­

n u l electoral; iar oamenii de stânga, considerând-o ca pe o formulare estetică a propriului lor program, re-vindecau pe autor ca pe un „prevestitor" al viitoarelor

-„paradisuri social-democrate". Repet, volumul de versuri M â n i e , a fost stră­

b ă t u t de o forţă propulsivă atât de vijelioasă şi greu ^de subordonat încât antrenând în iureşul ei şi „corpi străini", a fixat pe autor într'o confuziune faţă de struc­tura sa ideologică şi sufleteacă, şi într'o ipostază incertă faţă de marea sa chemare poetică.

D-1 Lotar Rădăceanu deputat socialist scrie chiar, acum doi ani în Viaţa Românească, un articol de pro­pagandă socialistă, cu aspect de studiu critic asupra poeziei d-lui Cotruş, pe care îl termină astfel: „Dea-ceia, pot să salut în el cu bucurie, şi pe prevestitorul unui alt Ardeal care se naşte, al Ardealului muncito­resc şi ţărănesc, al Ardealului socialist de mâine".

P r i n t r e o a m e n i î n m e r s anulează toate criticele, risipind iluzii şi deziderate. Reintrată în alvia ei naturală, cu o nouă bogăţie de limbă şi expresie, şi cu o estompare până la schemă a filonului ei afectiv şi ideologic, poezia d-lui Aron Cotruş, nu mai poate fi considerată ca un paradox inestetic, ca o retorică eftenă şi cu atât mai puţin drept cârpa roşie a războ­iului social Desprinsă din trupul liricii pur autohtone— ilustrată de poetul p ă t i m i r i i n o a s t r e , încă de acum un pătrar de veac —voluată până la această u l ­timă culegere, formează împreună cu lirica d-lor O c -tavian Goga şi Lucian Blaga, tripticul esenţial al p o e ­ziei ardeleneşti. încadraţi totul între Tudor Arghezi, Ion Barbu deoparte şi Nichifor Crainic, Ion Pillát d e alta, şi veţi avea situarea precisă a poetului în câmpul poeziei româneşti, actuale.

Desigur este o mare distanţă dela critici perfide şi sugestii „lotarradacene" până la caracterizarea n o a ­stră; şi pentru a nu se crede că ne mulţumim n u ­mai să afirmăm, voi începe prin a cita fragmentul cei mai revoluţionar din cea mai socialistă poemă a cărţii pe care o am în faţă, I n f a b r i c ă .

luminile oraşului ce'nşală şi orbeşte l 'au momit, l 'au rupt din munte tâlhăreşte şi'n fabrică ce-atâta viaţă macină şi pierde intrat-a ca un miros crud de cânepă verde . . .

cu ochii încă de copil, smead, svelt ca un brad, abia trecut de douzeci de an i . . . venea să strângă banii lângă bani, visa subt deal o casă albă între holde'mbelşugate şi un plug in soare ca argintul să sclipească şi boi cum nu găseşti in şeapte sate.

Acesta este tot socialismul revoluţionar al d-lui Cotruş : b a n i i l â n g ă b a n i pentru o c a s ă a l -b ă î n t r e h o l d e ' m b e l ş u g a t e . N i c o l a e P a n -t e a urăşte oraşul c e ' n ş e a l ă ş i o r b e ş t e , urăşte fabrica, dar nu pentru a uzurpa pe fabricant, nu p e n ­tru a dobândi prin răsturnare, un bun pe care el sau înaintaşii, nu I-au putut dobândi în luptă dreaptă. N i -c o l a e P a n t e a caşi T o d o r S ă c u r e , care s e plânge c ' a . v e n i t p e l u m e c u p i c i o r u l s t â n g , sunt ţărani ardeleni care iubesc pământul muncit mai mult de două milenii, ca păstori geto-daci sau ca robi şi răzeşi români, îmbrăţişându-1 şi închi -nându-i se în primăveri, asemeni acelui simbolic I o n al d-lui Rebreanu. Pământul este zeul a tot puternic şi nemuritor, forţa cea mai necuprinsă în care s e înneacă toată existenţa fizică şi spirituală a ţăranului

B R A Ş O V U L L I T E R A R : ^ K g î B © K ® s s @ s B @ 3 s

ardelean. I n f a b r i c ă , şi toate poemele cu aspect so ­cial, relevă mai mult o poezie a desrădăcinării decât a revoluţiei ; toate sunt realizări de splendidă ideologie î ) a r r e s i a n ă . Misticismul pământului şi al omului care-1 rodeşte, din C o s a ş u l şi cei doi I o n, culminează în impresionanta poemă C a s ă d e ţ a r ă , puternică sinteză lirică între om şi pământ , neclintită realitate prin a cărei permanenţă privite, toate celelalte pier ca umbrele şi trec ca apa şi ca vântul :

peste gloanţe peste regi, peste datini, peste legi, peste azi, peste mîne, veşnic ca pământul va rămîne

Omul ce ară !

cei mai mulţi au văzut în imginea „peste legi şi peste regi" , un revoluţionar, când prin toată efemerizarea acestor entităţi, relativ durabile, nu se urmăreşte decât creiarea unui contrast, din care id*ea de adorare a „omu­lui care a ră" să câştige în intensitate. Că această situare de realităţi mai fluctuante, într 'o ipostază de zadarnice, este numai de ordin plastic, se vede din restul poe­melor în care poetul nu-şi poate reţine gândul lunecat pe drumuri ancenstrale.

— Căci — cine ne opreşte s ă clădim, — peste asprul ţintirim şi uriaşul gînd romano-dac , — într 'un an ca 'n t r 'un veac ?

(Cine n 'are nădejde flămândă)

Dar nu numai contemplativ, se apropie d-sa de „efe­meridele" din C a s ă d e ţ a r ă , ci în R ă n i t u l , cu acea plinătate a sufletului, în care îl • recunoaştem în­treg cu toate resursele sale poetice şi cu toate credin­ţele sale omeneşti :

peste mine şi hău, peste bine şi rău, mi-adun puterile toate să strig încă odată numele tău, •—

ţară, ţară !

Dar gradual , temperamentul d-lui Aron Cotruş nu se poate topi numai într 'un accent ; el se ridică vijelios pe culmile îndemnulu i :

neam al meu, cu flinte nevăzute la umăr, tine-ţi treji şi 'n somn mereu ochii, puterile fără de număr !

(Neam al meu)

ca apoi să i se dăruiască „lotru păduratic cîne". Iată cum dintr 'un socialist-revoluţionar d. Aron

Cotrouş se confundă tot mai mult cu ideia unui etnic • ancenstral , cu o patrie actuală pe care o chiama şi cu o viziune a ei transfigurată de optimismul d-sale di­namic, pe treptele viitorului. D. Cotruş, are într 'adevăr puternice accente de social, dar ele se referă tocmai la acea clasă pe care socialismul marxist a repudiat-o totdeauna — la ţărănime. Iar revoluţonalismul se reduce la greci, la grofi şi la baroni . închideţi aceste două a s ­pecte în cadrul acelor imnuri închinate statorniciei a-greste, patriei de acum şi de totdeauna, şi vedeţi, nu cumva poetul Aron Cotruş este în plan estetic, unul din precursorii naţional-socialismului ?

R o m u l u s D i a n u : „Târgul de fete". Ed , „Naţionala Ciornei" (Colecţia Rosidor) 1933.

Domnul R o m u l u s D i a n u , nu este un scri i­tor emfatic, dupe cum nu este unul „lejer"; poate dea-ceea este atât de apreciat de un lot de cititori cu o pregătire intelectuală mult avansată. Prozator de for­maţiune nouă, d-sa printr 'o cultură deosebită şi un spirit continuu avid de actual, a ştiut să evite efemerul şi absurdul , realizând câteva lucrări care — mai ales Adorata — marchează paşi evolutivi în romanul românesc .

„Târgul de fete", dă titlul unui volum în care aceas ­tă „simplă călătorie mintală", cum o numeşte autorul, este încadrată de alte două bucăţi : „Moartea lui D e -cebal" şi „Jurnal de Arme."

„Târgul de fete", nu este o monografie romanţată , dupe cum nu este nici o bucată literară, mai mult sau mai puţin sentimentală. Ceremonialul bâlciului dupe muntele Găina, unde moţii îşi aleg soţiile după o da ­tină ancestrală, este mai mult un prilej pentru o incur­siune intelectuală în acest domeniu străin de cunoaş ­terea şi sufletul nostru, dar care oferă comori de e t ­nografie, folklór şi ritualuri mistice, pe firele cărora putem coborî depar te în trecutul unei lumi de legendă, despre care ştim doar atât că îi suntem tributari. Dar se pare că târgul acesta n 'a fost deficitar faţă de in­tenţiile autorului. Pèste tot, alături de culegerea p o p o ­rană găsim spiritul său elastic, s t recurându-se când , într 'o g lumă savuroasă, când într 'o fină ironie, când ' mai rar, într 'o şarjă plină cu ascuţişuri otrăvite.

Desigur este un gen de literatură cu totul dificil şi poate tocmai deaceea foarte gustat peste hotare. So­ţii Haldan — o femee sportivă mai ales în tren şi la dans , şi un soţ care în „noaptea torţelor", dormise în t r 'o pătură, ca un „viţel născut înainte de te rmen" — servesc contrastul faţă de această lume a Munţilor Apuseni , aspră, tăcută şi atât de bogată în lucruri fără „preţ" . Şi cât de natural a ştiut d. Dianu să înflorească pe acest contrast o atmosferă de rafinat humor, de susţ i ­nut intelectualism şi totuşi de înduioşată înţelegere!

„Moartea lui Decebal" , este cu totul altceva. In realizarea psichologică a lui Decebal Umbraru, colonel scos la pensie, dupe ce se ucisese sistematic, zi cu zi, în mediocritatea unei provincii decolorate, d. Romulus Dianu a dat dovadă de atâta înţelegere şi păt rundere , a îmbinat elementele de relief, de contur şi de rezo­nanţă sufletească, atât de fericit, încât o socotim ca pe una din cele mai bune nuvele care s 'au scris în ulti­mii ani. -

„Jurnalul de a rme" este de fapt un reportaj, scris însă cu mult nerv şi plasticitate. Este viaţa de cazarmă, pe care autorul a experimentat-o ca t e t e r i s t şi căreia a ştiut să-i reliefeze, bombasticismul şi naivităţile ace­lea, care dau autentică savoare notaţiilor fugare pe ca­re le-a făcut.

Deşi o carte de mai puţină concentrare, „Târgul de fete", are meritul de a ne releva un Romulus Dianu, tot mai personal . Stilul d-sale mobil, plastic şi amuzant , este de o antenticitate puţin obişnuită la prozatorii noştrii. In aşteptarea unei opere de consacrare defini­tivă, noi rămânem la „Viaţa minunată a lui Anton Pann" , la „Adorota" şi la „Moartea lui Decebal".

ION FOCŞENEANU.

- J e a n Bart CEugen B o t e z ) : „Europolis" ro--sman ~£d. „Adevărul", 1935.

Petale spulberate de vântul primăverii se aşează -deasupra unui mormânt proaspăt.^ Bulgări grei de ţă-iână acopăr pentru vecie pe scriitorul îndrăgostit de lar­g i l e orizonturi ale mării.

Jean Bart se odihneşte în pământ. Dar credincios idealului vieţii sale întregi, cu o

^clipă înainte de a se stinge, a dăruit literaturii româ­neşt i o lucrare de adevărată valoare artistică şi lite­rară, romanul Europolis.

In descrierile atât de simţite şi apropiate ale îm­părăţiei apelor, în sugestiva şi simbolica contopire a Ounării în nemărginirea mării, simţim cum vibrează din «adâncuri un suflet chinuit de adevăr şi frumos.

O strânsă legătură sufletească îl uneşte pe scrii­tor cu fenomenele firii. In paginile sale întâlnim o

adâncă dragoste pentru natură. Astfel găsim, pătrunză-toarea descriere a Deltei:

„Când gerul creşte, sub cerul de o p a l , şi Dună-i r e a se schimbă în pod de argint, Sulina rămâne isolata, — o insulă fără legături cu ţara.

Drumuri nu sunt pe uscat în Deltă. Câteva luni pe an ghiaţa închide şi drumul larg al Dunării.

Jalnic, desolant pustiu e Delta moartă. . .

In anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, în­c e p e să prindă şi apa mărei o pojghiţă de ghiaţă dea-áungul coastei.

Sloii aduşi de fluviu se strâng în jurul gurei ; orizontul devine glacial. Sulina,. regiune polară — atâta -vreme cât suflă crivăţul din stepele ruseşti.

E destul numai o schimbare de vânt ; să adie blând câteva zile Sudul, şi zăpoarele se rup ; sloii se mişcă alunecând la vale ; arhipelagul de insule îngheţate por-meste dela ţărm plutind rătăcitor până se pierde în largul mărei.

Ghiaţa în ghioluri crapă ca o sticlă de oglindă .-spartă. Omătul se topeşte.

Puhoaele se umflă. Păpurişul verde prinde a în-iCol ţ i . Răchitele bătrâne îşi scutură pletele în vânt. Mi­riadele de gâze foiesc iarăş în stoluri. Felurite soiuri -de sburătoare fâlfăe deasupra pădurilor de stuf. începe *viaţa misterioasă a bălţei. Reînvie Delta, — paradisul ^păsărilor".

Acţiunea romanului se petrece în Sulina. Oraşul palpită şi el în ritmul accelerat al tragediilor fără număr, care se desfăşoară zi de zi.

In acest furnicar cosmopolit, se sbat şi freamătă, împinse în lupta pentru existenţă, toate neamurile «Europei.

Vestea sosirii din America, după o absenţă de 40 de ani, a lui Nicola Marulis, stârneşte o mare agi­taţie în colonia grecească din Sulina. Se trezesc nă­dejdi nenumărate la gândul presupusei lui averi. Ru­dele îl aşteaptă cu neastâmpăr.

Marulis se întoarce întovărăşit de fiica sa Evantia,

o tânără şi seducătoare negresă. Şi în curând se spul­beră legenda averii Americanului El se întorcea din Guyana sărac, lipit pământului, unde ispăşise o crimă din tinereţe.

Atunci îl părăsesc cu toţii. Fratele său Starnati şi Penelopa soţia lui îl alungă din casă. Bătrânul Nicola Marulis ajunge să nu mai poată câştiga o bucăţică de pâine, din cauza boicotului organizat contra lui ; ş i împins de mizerie într'o afacere de contrabandă el es te împuşcat şi moare.

Pe malul nesfârşit al apei se naşte o idilă de dragoste între sublocotenentul Neagu şi Evantia.

Dar viaţa Evantiei, începută cu fast în noua ei patrie, devine tot mai grea. In zilele de suferinţă, ima­ginea trecutului o obsedează.

„La gura sobei, când crivăţul sălbatec urla în lar­gul mărei, ea visa, privind dusă în zări virgine, Ia fo­cul soarelui tropical. Torturată de nostalgie avea vizi­unea rătăcitoare din locul ei natal. In magia depărtărei, în decorul de azur dintre munte şi mare, vedea pă­durile de smarald, penagile palmierilor, feriga gigantică, nucile de cocos, ciorchinii de banane, lianele şi orhi­deele, îmbrăţişând copacii seculari . . toată acea luxuriantă vegetaţie nebună îi apărea în orgia culorilor de flori, în aroma îmbătătoare de eucaliptus şi santal. Şi ade­sea tatăl ei o găsea adormită cu degetul pe hartă".

Sedusă de căpitanul Deliu, ea moare în spital, răpusă de clima prea aspră a Deltei, şi gândul ei cel din urmă se îndreaptă spre Neagu şi spre patria în­depărtată.

Tot în valurile mării sfârşeşte Penelopa, nevasta Iui Starnati Marulis.

Victima sentimentală a aceluiaş Deliu, înşelată în toate aşteptările sale, Penelopa îşi pune capăt zilelor.

Din sbuciumul acestor vieţi se desprinde o adâncă filozofie a vieţii. Toate sunt trecătoare. Iubire şi patimi, nădejdi şi speranţe se spulberă şi trec fără urmă.

Iar Sulina oraşul bogăţiilor fără seamăn, poarta ţării prin care iese grâul şi intră aurul, nu poate nici ea să resiste vremii. Nisipurile nesfârşite, aduse de apele Dunării se aşează în straturi tot mai mari, făcând impracticabil navigaţiei, acest braţ. Astfel moare Sulina. Zadarnică este lupta omului contra naturii. Din cetatea de altădată, va rămâne un sat de pescari, uitat pe ma­lul mării.

Şi ultima viziune a lui Neagu este un simbol.

„Odată îşi mai întoarse capul înapoi. Ţărmul se şter­gea în zare . . . o pată . . . un;punct . . . un fum . . . nimic".

V. BRANISCE-CĂLIMAN.

Mai 1933.

B R A Ş O V U L L I T E R A R c g x ^ ^ ^ ^ j ^ S s s ® ^ ^ : ^ : ^ ^

G e o r g e Mihail Z a m f i r e s c u : „Maidanul cu dragoste ." Roman, 2 volume. Ed. Naţională Ciornei.

Domnul G. M. Zamfirescu, a apărut în literatura noastră de după război şi s'a făcut cunoscut mai ales ca autor dramatic şi ca precursor al teatrului de car­tier, al cărui criteriu de existenţă trebuia să fie numai arta.

începând cu nuvelele şi t recând prin teatrul său, până la prezentul roman, d. Zamfirescu s'a lăsat ins­pirat dela aceeaş sursă de viaţă tumultoasă care este mahalaua.

Cu „Domnişoara Nastas ia" comedia tragică atât de mult discutată, în care realismul crud dar verosimil pluteşte ca o pâclă prevesti toare de fioruri ce pătrund până departe suflet, a ştiut să-şi impue mediu! şi eroii săi.

Caragiale s'a inspirat tot dela oamenii de mahala, întreaga lui operă fiind ocupată numai cu aceşti eroi, pe care ne-a obişnuit însă să-i privim numai prin pris­ma ridicolului, fără să ne dea posibilitatea să pătrun­dem decât în rare cazuri psihologia acestui mediu. Dar ceace lipsea, mai ales, operei marelui Caragiale, era descrierea mahalalei care nu se lasă nici măcar ghicită în tot ciclul de „Momente , schiţe şi amintiri", acest conglomerat de eroi caraghioşi şi interesanţi, care vor dămuii încă mult timp în literatura noastră.

Dealtfel, alţii sânt mahalagii lui Caragiale şi alţii cei ai d-lui Zamfirescu; cei dintâi sânt totuşi mahalagii, dar nişte mahalagii avansaţi pe treapta socială. Sânt studenţi , funcţionari, popi , moaşe, negustori , toţi acei care au urmat revoluţia Statului român din a doua jumătate a secolului al XIX-!ea, care s'au adaptat su­perficial împrejurărilor şi siîuaţiunilor noui, însă au rămas tot cu sufletul şi cu apucăturile mahalalei. Ca-rageale scoatea ridicolul chiar din acesta diferenţă sim­ţită, între civilizaţia şi cultura eroilor săi.

Eroii d-lui Zamfirescu sânt mai întâi oameni fără nici o răspundere în angrenajul socielăţei ; sânt vaga­bonzi, parlagli, peşti, prost i tuate, hamali, cârpaci, oa­meni fără nici un căpătai şi fără nici o aspiraţiune anumită. Toţ i fac parte din acea categorie de locuitori ai periferiei, care dispreţuind pe ţărani urăsc de moarte pe cei din pătura conducă toare .

In „Madona cu trandafiri" primul său roman, o frescă a mahalalei unui oraş de provincie, se părea că domnul Zamfirescu părăseşte maniera cu eare-şi obişnuise lectorii şi încearcă o evadare în fantastic şi romantism. Deabia către sfârşitul romanului , au­torul se regăseşte în unele scene care reamintesc pe „Domnişoara Nastasia", precum şi în încheierea de un puternic efect tragic.

In „Maidanul cu d ragos t e" romanul proaspăt apă­rut, îl recunoaştem întreg pe autorul comediei t ragice. Nu este o întâmplare că autorul pune în capul cărţei un vers al vagabondului poe t Francois Villon, fiindcă eroii acestui roman au ceva din nestatornicia şi seme-ţia francezului îndrăgost i t de artă, de femei şi de libertate.

Cartea începe cu o confesiune. Vorbeşte însuşi autorul la persoana întâia, ceiace ne face s'o conside­răm autobiografie. Lucrul ar explica acea atracţie a au­torului către lumea periferiei, descrisă în toată opera sa.

Stilul d-lui Zamfirescu este sobru, caşi sufletul eroilor pe care-i descrie. Această simpleţă de expri­mare, stă bine unei cărţi destinată să descrie psiholo­gia unor oameni cu instincte primitive. In general, autorul evită dialdgul ; în orice caz îl întrebuinţează într 'o mică măsură şi-şi ia sarcina de a reda singur şi a explica gândurile vreunui personagiu. Lucrul îl gă­sim interesant fiindcă în dialog «'ar putea scăpa de in­fluenţa lui Caragiale. Câte odată însă autorul uită că vorbeşte în numele altora şi atunci pune pe seama acestor eroi simpli, preocupări prea complicate pentru ei, redate într 'un stil poetic greu de acceptat pentru at­mosfera relevată.

Romanul n'are un subiect , sau mai bine zis n 'are u n s i n g u r subiect , are mai multe', o varietate nes­fârşită de subiecte şi de existenţe, care se perpelesc în focul vieţei, preocupate numai de fiinţa lor fizică şi de năzuinţe pământeşti împărţite între dragos te şi moarte .

Dar principalul subiect al romanului este maha­laua, acea mahala cu nume ruşinos, acel maidan cu basculă şi acea casă cu nebuni .

De acest element central, redat magistral de autor, şi pentru prima dată clar în literatura noastră, celelalte subiecte, viaţa numeroşilor eroi, stan ca boabele de s t r u ­gure prinse pe ciorchină.

Ni se perindă astfel prin faţă destinul unei întregi lumi acaparată de patimi clocotitoare şi de insticte ne­potolite. Viaţa lui Gorică şi a Saftei, a lui Paler, S t a r ­a i şi Pompilică, a lui Tino unită de a ilfovenilor care-şi împart frăţeşte aceeaş femeie, a Domnicăi, a Sulta­nei, a lui Rei şi a Viţei a lui Fane şi a Salominei ne este înfăţişată în ce are mai nud şi mai dramatic, ex­pusă sfâşierilor dintre ei şi a fatalităţei care-i pândeş te de pe calea ferată, din colţul unei pietre, ori din lama unui cuţit ca să le sfârtice trupul din care boalele şi-asprimea vremei a muşcat înainte de a apuca să se bucure de trai.

In descrierea acestor destine de oameni, realis­mul d-lui Zamfirescu merge câteodată până la redarea unor scene erotice de un sensualism bolnav, ba chiar descrie cazuri de perversităţi sexuale, scabroase. Şi cu toate astea cine caută, conducându-se după titlul cărţei, să găsească în ea numai senzaţionalul, va rămâne dezamăgit . Peste toate aceste nemernicii omeneşt i plu­teşte un duh de superioară înţelegere şi de ertare a acestor suflete rătăcite, care îmbracă totul cu un fald ce ascunde în el grija de acoperirea trivialului ; şi acolo unde nu reuşeşte, lectorul rămâne singur cu un dez­gust care-1 va urmări mult timp, şi-l va face să-şi

compătimească semenii ce n'au putut să se ridice mai sus de cea mai josnică treaptă a animalităţii. Din acest punct de vedere, romanul d-lui Zamfirescu este o carte morală, fiindcă spunând lucrurilor pe numele lor adevărat, pun în cunoştiinţă cititorul, cu practicele unei lumi care colcăe în preajma noastră ca o vermină.

în orice caz se poate imputa acestei cărţi, ce s'a putut imputa marilor romane ale Iui Zola cu care d-I Zamfirescu are afinităţi, şi celebrului roman „Iama" a scrii­torului rus Kuprin, cu care autorul „Maidanului cu d r agos t e " are chiar identităţi de expresie, (desigur simple coincidenţe) cum ar fi cele dela pag . 173 voi. II rândul 22.

Revelator în romanul d-lui Zamfirescu, este felul cum ştie să conducă, printre această lume pătimaşă, destinul a două fiinţe mici, al căror suflet rămâne dea­supra moravurilor mediului, ca nişte lujeri ce cresc neîntinaţi de duhoarea pestilenţială a mlaştinei.

Este vorba de acel copil, dispus să plângă soarta fiecărui mărăcine, acel Iacov, care este şi personajul omenesc cel mai principal. El este acela care poves­teşte toate întâmplările din mahalaua cu nume ruşinos, care ia parte la toate sbuciumările ei, alături de Fana, două flori care se ofilesc în atmosfera de putreziciune a mahalalei, dar pe care autorul ştie să le păstreze până la sfârşit, deasupra dezagregărei morale.

Dar ceiace face pentru noi mai simţită valoarea acestui mare roman, este autenticitatea vieţei acestor locuitori perfect autohtoni. Perindarea prin faţa ochi­lor noştri, ca într'un film, a acestei categorii sociale româneşti, atât de pitorească şi de originală, ne-a făcut să întrevedem posibilitatea literaturii d-lui Zamfirescu de a pătrunde în universalitate.

De câţiva ani, satisfăcând o modă venită din străinătate, scriitorii noştri strecoară în romanele lor, măcar un capitol, două, unde descriu o plimbare la Paris, ori în Elveţia, încercând să fixeze locuri şi mo­ravuri, pe care de mult le-au fixat alţii cu multă com-petinţă şi talent. Moda e cel puţin perimată şi nu mai poate interesa decât o categorie de oameni, dornici să cunoască descrieri exotice, din snobism. Domnul Zam­firescu s'a ştiut sustrage acestei mode în cele aproape 700 de pagini ale romanului ; este un nou element care dovedeşte preponderanţa autohtonicului în scrisul tânărului romancier. Dăm numai două exemple din multe câte există, de scriitori intraţi în conştiinţa pub­licului universal, cu operile lor pur autohtone.

Este vorba de Selma Lagerlöf căreia i s'a dat premiul Nobel şi în opera căreia tresaltă numai viaţa poporului său. Alt premiat cu aceeaş dinstincţie univer­sală este Sinclair Lewis care a descris în romanul „Babitt", viaţa unui american în douăzeci şi patru de ore.

Afară de aceasta, eroii acestei cărţi se pot găsi numai în oraşele noastre. "Ei n'au nimic asemănător cu ştiuţii bandiţi londonezi, nici cu apaşii Parisului şi nici măcar cu vagabonzii din vechea şi noua literatură ru­sească, de care se spune că autorul este influenţat. Domnul Zamfirescu pune în roman şi o chestiune so­cială foarte interesantă. Treapta socială descrisă se in­tegrează intre locuitorii satelor noastre care trec în

pătura oraşelor — pentru ei, mirajul unei vieţi mai uşoare şi mai lipsită de griji. Este cazul lui Gore, al lui Tănăsică şi probabil a tuturor.

Domnul Zamfirescu este încă un om tânăr şi va avea posibilitatea să ducă mai departe investigaţiile sale asupra mahalalei şi asupra eroilor ei, obişnuiţi să privească viaţa aşa de original şi de fatalist cum o judecă Tănăsică d e câteva ori şi mai ales în dialogul cu procurorul.

Faptul că viaţa lui Iacov eate dusă numai până în pragul adolescenţei, ne face să sperăm că autorul va continua romanele sale în aceeaş linie de vedere, lucru ce-i va da dreptul să fie aşezat în rândul scriito­rilor de seamă.

NICULAE CANTONIERII.

Nichifor Cra in ic : „Ţara de peste ueac" (poezii) Ed. „Cartea Românească" 1932.

Poetul „Arhaicelor" şi al „Cântecelor Patriei", aed al tainicei legături cu trecutul de viaţă spirituală a complexului etnic românesc, poetul „Şesurilor Na--tale" şi al acelei minuni a cârfipiei româneşti, care este „Ploaia cu Soare", şi-a strâns în volum poeziile ultimi­lor ani, apărute în „Gândirea". Este „Ţara de peste veac". ..

„Braşovul Literar", dăpă ce a învins dificultăţile care-i puneau în cumpănă existenţa, îşi îndeplineşte abea acum, dar cu câtă nobilă râvnă, elementara datorie de a spune un cuvânt despre această carte de poeme, care la lirica românească a ultimului deceniu, vine să ada­uge o notă amplă, de rafinată, de ..intensă intelectualitate. „Ţara de peste veac" este poezia maturităţii de con­cepţie, poezia gândirii. Faţă dţ „Darurile Pământului" noua realizare, înseamnă intensificarea efortului spre interiorizare şi adâncire. .

„Ţara de pesté veác" adică ţara: lui „Lerul-Ler", ţara către care :

„Nu e sbor,. nici drum de fier," Numai lamură de gând. Numai suflef tremurând Şi vâslaş un înger," '

ţara trecutului de viaţă spirituală, românească şi creş­tină, împletită din credinţă, tradiţie şi legendă ; spre . ţara aceasta se îndreaptă poetul cu tot avântul gândului însetat de frumuseţea sufletească a acelui trecut:

In ţara lui Lerul-Ler, Năzuesc un colţ de cer.

Nota de tradiţionalism mistic, se revelă dela pri­mele versuri din „Ţara de peste veac", şi pe aceasta se reazimă gândirea filosofică a-d-lui Nichifor Crainic, asupra naturii, vieţii şi omului J g h i a b u l , F â n t â n e l e T r e c u t u l u i , C o l i n d , C ă l ă t o r u l ) .

Pe acest fond sănătos al tradiţiei se grefează sentimentul religios al poetului, un sentiment discret, adânc,'abstractizat princontinua aplicare asupra lui, a reflectivităţii :

Sub stele, Doamne, cu pământul frate, Plutesc peste genuni nemăsurate Deasupra zodii, beznă dedesupt, Mă simt de beznă, cu pământul, supt, Şi simt că rugăciunea e, Doamne, o dovadă Că tu te'nalţi din mine în ea, ca seva'n

[mladă (Rugăciunea).

Prinosul de pietate românească, troiţa, care stă de veghe la răscrucea drumurilor, trimiţând smerită bi­necuvântare în trei părţi ale văzduhului, trezeşte în sufletul poetului ecouri ancestrale:

închini văzduhul tot cu-un trunchiu Şi trei perechi de mâni Trudit sub veghea ta'ngenunchiu, Troiţă din bătrâni.

(Troiţa)

B R A Ş O V U L L I T E R * A R . ^ s ^ ^ ^ ; ^ ^ ^ ^ ; ^ : : ^ ; ^

E drumul lung de unde viu, De unde şi de când nu ştiu Iar drumul necălătorit S'afundă 'n nesfârşit.

(Troiţa) Ce minunată îmbinare de peisaj de câmp, — cu

lanurile de grâu copt , unduind în bătaia vântului, — şi de năzuinţi spre mai bine, mereu râvnite şi mereu înfrânte, întâlnim în evocarea biblica a lui „ I s u s p r i n g r â u " :

Mi s'a părut că treci Isuse, Precum treceri prin vremea eeea, Gus tând din mers prietenia Persarilor din Qalileea;

şi poetul , plin de iubiri şi de evluvie ar vrea să se alăture grupului în mers şi sufletul îl îndeamnă să tie pas cu apostolii , da r :

Eram, socot , prea mult al lumii şi prea puţin al vrerii tale, Că pământeană grijă, Doamne, M'a 'ntârziat, s t ingher, pe cale.

Câmpia cu zările ei nesfârşite, atrage pe poetul „Şesurilor natale", ca o fata morgana. Pământul, — mamă şi mormânt — cu vigoarea şi cu înfint de variata lui fru­museţe , pr inde forme vii în mai multe poeme ( R e c u -' e g e r e , O d i h n a )

La câmpia lui natală se întoarce poetul , obosit de truda vieţii, pentru a-şi regăsi întremarea şi odihna. Ca un al doilea Anteu, de pământ se sprijină poetul , de el se alipeşte pentru a-şi reface puterile i s tov i te ; lângă pământ, lângă brazda părintească se simte el bine :

P e maldăre de făn şi de 'ntuneric înfrânţi de oboseală, ne-am culcat, Deasupra noastră cerul emisferic

(Odihna)

In genere, natura ocupă un Ioc larg în „Ţara de pes te veac ." Uneori îi serveşte poetului de obiect (Amiaza, Duminica, Seara) ; alteori, drept cadru. Natúréi i se adresează poetul , pentru a-i împrumuta imaginile în care să-şi îmbrace cugetarea. Iubirea lui de natură, îmboldită de îcordarea unei vieţi de muncă şi de frământări, îl îndeamnă pe poet , ca odinioară pe Leconte de Lisle, să dorească a se confunda cu ea, a se absorbi în e a :

Cu bradul mă absorbe 'naltul cer Şi cânt cu scorbura, când bate vântul, Dorm cu tăcerile 'n singurătate Şi cu ecoul pe coclauri pier.

(Cântec de munte)

întreg volumul „Ţara de peste veac" este opera maturităţii de simţire şi de concepţ ie . Poetul s'a cobo-rît străfund în el însuşi, a săpat adânc, pentru a face să ţâşnească apa vie a poeziei. Deaceea fiecare strofă,

! fiecare vers trădează efortul spre interiorizare, spre aprofundare, căci după cum râurile mână în spre mare, toate gândurile poetului converg şi se îmbină în con­cepţia lui spiritualistă despre viaţă şi univers.

Copleşi t de melancolie în „ C o r a o a r a" şi îi „Terţ ine patriarhale", în care evoacă o rmintire primă-văratică de dragoste , poetul se sbate şi luptă în „în­gerul S lave i" ; este frământat de îndoeli în „ N o r " , în „Cuvântul tău" , în „Ţârmul de dincolo" şi-şi pune problema unui a l „ T r e i l a T e s t a m e n t", pe care omenirea de astăzi pare că îl aşteaptă. Se arată scep­tic în „ P r o g r e s " faţă de uriaşele cuceriri ale technicei moderne şi îşi mărturiseşte propria-i nimicnicie în „Ru­găciune" şi în „Pasăre Albă".

. Ideea morţii, cu acel nedesluşit fior al necunos­cutului, întâlnim în „Geamăna" , în „Euthanas ie" , în „Elegie", în „Eu am trăit", Pentru poet, moartea nu e obsesie, ci un sfârşit firesc ; ba mai mult, un element consti tutiv al firii. De aceea poetul nu se teme de ea; cu conştiinţa împăcată a slugii din Evanghelie, care şi-a însutit talantul încredinţat de stăpân, poetul pri­veşte moartea, liniştit, în faţă :

De bezna ta, o moarte , nu mă tem. Eu am trăit Şi ştiu că va să vii ; deci nu te chem.

(Eu am trăit).

Frământat de îndoială şi gânduri , poetul îşi pune problema destinului. Care e rostul şi menirea omului pe p ă m â n t ? Tema biblică a genezii este inversată în „Noul Adam" ; nu blestem, ci predestinaţie şi isvor de fericire este aspra muncă creatoare a omului;

In braţul meu eşti, Doamne, şi lucrezi Şi'n t ruda mea, cu mine laolaltă, Te bucuri sângerând ca să creezi.

(Noul Adam)

Poetul , care s'a adăpat la fântânile de apă vie ale trecutului şi şi-a umplut ochii de toată frumuseţea pă­mântului românesc, care a frământat în mintea lui problema existenţei şi a morţii , şi a găsit răspuns la întrebarea menirii omului pe pământ, îşi găseşte un mo­ment împăcarea inimei în „Pe vânt" pentru ca apoi, spirit dematerializat, să se absoarbă în sânul E t e r ­n u l u i T o t . în

Desmărginire :

Oceane de văzduhuri s'ar lumina rotund Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă. Iar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră

[seacă. Scăpând rostogolită spre-adâncuri fără fund.

Un ultim cuvânt înainte de încheere : să amintesc bogăţia limbii, strălucirea imaginilor, corectitudinea im­pecabilă a versurilor.

P E T R U I. T E O D O R E S C U .

R e v i s t e Datina. Mărturisim că rareori ne-am înfiorat'de

plăcere în faţa unei realizări, precum am făcut-o în faţa numărului festiv ai revistei din Turnu-Severin, „Da­tina". Pentru o revistă de,provincie, 10 ani de apari­ţie echivalează cu un act eroic şi în acelaş timp cu un sacrificiu. Sacrificiu de energii şi de talent.

Datina, însemnează, prin atitudinea sa susţinută, de generatoare de valori şi de încurajatoare a talente­lor, tinere, un punct important în scrisul românesc. S'au grupat împrejurul acestei reviste talente robuste .şi rodnice. Şi cu atât mai mult ne rănesc cuvintele, di­rectorului, animator şi intelectual de elită, d-l Mihail Guşită, din fruntea acestui număr din al X-lea an, cu­vinte în care rezumă tragedia revistelor provinciale. Dar d-sa are dreptate. Flacăra iubirii de artă se difuzează însă atât de departe încât iată rodul e i ; dacă numai acest număr ar rămâne din „Datina" şi e încă mult pentru literatura noastră. Toţi cari scriu în acest număr au talent, iubesc arta, au o dragoste aleasă pentru tot ce e frumos. Şi „Datina" mai e o revistă în care pul­sează sufletul specific românesc. Nu căutăm cuvinte elogioase dar toate elegiile le trimetem ofrandă. Viaţa R o m â n e a s c ă . Reorganizarea „Vieţii Ro­mâneşti" a produs, drept vorbind, destul venin. Întâi, pentru-că o revistă mare, mai puţin, ar fi uşurat viaţa celorlalte. Secundo, pentru-că foarte mulţi vedeau în această reorganizare şi o mediocrizare, ceeace nu s'a întâmplat. Deaici, atacuri repetate, unanime şi mai ales, nedrepte. Din cele 4 numere apărute subt nouă con­ducere (M. Ralea, G. Călinescu, M. Sevastos,) noi am desprins şi nici un spirit obiectiv n'ar fi putut face altfel, nu numai o înnoire formală, dar o întreagă re­naştere estetică, spirituală şi technică. O puternică transfuziune de scris tânăr (C. Boureanu, B. Iordan, S. Stolnicu, Al. Dima, O. Suluţiu. etc.) şi o surprin­zătoare apropiere de consacraţi (Oct. Goga, H. Papa-dat-Bengescu, I. Vinea), au făcut din ;,V. Românească" o revistă vie, cu o ţiunută demnă şi obiectivă şi cu un conţinut Ia înălţimea oricărei reviste occidentale.

Am recunoscut în această realizare, îmbinarea armonică a bunurilor cu care veneau cei 3 conducă­tori : gândirea organizată, sobră, aproape schematică, a d-lui Ralia; estetismul vivace şi nedoctoral, al d-lui Călinescu ; experienţa şi bunul simţ, ale d-lui Sevastos.

Ultimul număr (Aprilie), aduce două poezii de O. Goga din care prima — L a m a l — este de o pros­peţime, vigoare şi perfecţiune, năbănuite. Urmează o schiţă a d-lui Agârbicieanu, C o n t r a s t e şi o savuroasă piesetă a d-lui Victor I. Popa, A c o r d fa m i l i a r . D-l Paul Zarifopol publică un interesant esseu : P o-l e m i c ă a b s t r a c t ă . Antologia, mai slabă ca în trecut. Cronica literara, politică, externă, economică, culturală, teatrală, plastică — bogată şi foarte îngrijită, încheiem cu satisfacţia că odată cu noul ciclu de apariţie al „V. Româneşti", mai dispare încă o marotă literară ; aceea că în România, o revistă glorioasă nu poate trăi mai mult ca un deceniu, că poetul nu mai poate creia la treizeci de ani şi că orice critic trebue îngropat de viu la cincizeci. „Viaţa Românească" se înscrie alături de „Gândirea" — admite ca să fi obiectiv, d-le Călinescu! — nu ca „singura", ci ca o a două revistă de criteriu şi de consacrare. Şi aceasta» este poate,

cel mai mare serviciu pe care îl face scrisului românesc. A d e v ă r u l literar şi artistic: Este cea

mai răspândită gazetă literara. De curând s'a reorga-.nizat, micşorându-şi litera şi preţul. In orice caz, tre­

bue să-i recunoaştem satisfacerea deplină a gustului, marelui public. Numeroasele rubrici: grafologica, femi­nistă, gastronomică, şahistă, etc. au format revistei un număr mare şi variat de prieteni. Beletristică are la rubrica P r i m i i p a ş i , de unde a început să-şi rec­ruteze colaboratori permanenţi. In ultimul număr (651) notăm deosebit : S a c e r d o ţ e a n u : „Cartea medie­vală"; S. T e l e a j e n „Şarpele de argint" (schiţă); J a p p a n P. „Cazacul român" o schiţă extrem de inte­resantă, cu excepţia finalului. D-l G. Călinescu, c o ­mentează cu vioiciune şi înţelegere cartea d-luî I. C. A t a n a s i u: „Mişcarea socialistă".

R o m â n i a literară. In numărul trecut, ne-am ocupat pe o coloană şi jumătate de această revistă, comentând, nu numai numerile atunci actuale, dar schi­ţând chiar întreaga ei activitate remarcând şi unele ar­ticole care ni se păruseră mai substanţiale.

Am făcut acest lucru de dragul autorului lui „Ion" şi al câtorva pene de talent care se tocesc acolo. N e - a mirat faptul că în numeroasele cronici despre reviste, R. L. n'a făcut nici-o menţiune asupra noastră, bună sau rea. A uitat poetul ca biblic nume, care de fapt o c o n ­duce, revolta contra d-lui F. Aderca, pentru-că nu-l amintise într'un pomelnic al revistelor, în „Vremea"? Sau crede d-̂ sa că înlăturarea cavalerismului şi a ob iec ­tivitătii din moravurile unei reviste — fie ea oricât de c o ­mercializată — pot să-i sporească autoritatea? Noi sperăm într'o „scăpare din vedere", cu atât mai mult, cu cât şi d. Liviti Rebreánu şi cel mai mezin dintre prietenii „României Literare" d-l Jebeleânu, au fost printre pri­mii colaboratori ai „Braşovului Literar". In ultimul n u ­măr (6-7) semnează articole bune : O. S u l u ţ i u şi R a d u B o u r e a n u; beletristică d-nii T. C. S t a n (fragment din romanul „Cei şapte fraţi siamezi") şi subtilul poet M. C e t e r i a n u („Acte de complezenţă") D-l M. S e b a s t i a n , comentează obiectiv „Cartea Nunţii" a d-lui Călinescu, neinfluenţat de polemica î n ­tre R. L şi „V. Românească". In rest, cronici, infor-maţiuni şi reclame numeroase.

T a r a Bârse i Anul V. No. 3 (Mai-Iunie) 1933. Ca totdeauna „Ţara Bârsei", aduce un bogat material documentar şi istoric din care remarcăm fragmentul d-lui I o s i f Ş c h i o p u l : „Istoria Transilvaniei în sec. XII şi XIII". Regretăm că d-I Aurei Mureşianu a între­rupt publicarea articolului „Iluzia Dacică". In rest c o ­laborează d-nii G h. T u l b u r e , G. M a x i m B u r -d u j e a n u , A l e x . C e u ş i a n u , etc. Partea literară este datorită câteorva talentate pene: E c a t a r i n a P i t i ş , S. T a r n b a , D. O l a r i u , A l e x . C e u ş i a ­n u . In special „Sborul de porumbei" a d-rei P i t i ş ne-a reconfortat.

V i a ţ a l i t e r a r ă Anul VIII No. 145 Iunie 1933. Aduce o colaborare din ce în ce înnoită. Remar­

căm numele d-lui Z a h a r i a S t a n c u şi a d-lui Grigorie Patriciu, care vedem că are un stoc in ­terminabil de baloane. D-I I. V a l e r i a n scrie o amu­zantă schiţă: „încântarea unui reportaj", inspirate de pitorescul şi năstruşnicul nostru Braşov. Cronică s e m ­nează V. Damaschin şi Traian Mateescu; scris îngrijit şi obiectiv.Poezii bune de George A. Petre şi Al. C e u ­şianu. Okeanos în formă.

b r a ş o v u l l i t e r a r ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ m ^ m ^ ^ m ^ m ^ m ^ ^ ^ ^ ^ - ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^

P r o v i n c i a L i t e r a l ă Anul I. No. 8—9 (Aprilie-Mai)

1933. Apare Ia Sibiu, fără o doctrină precisă, dar cu

multă dragoste de artă, de aceea o primim cu entu-* siasm. D-nii Paul Constant, şi Al. Dima conduc cu pricepere mişcarea literară născută în jurul publ i ­caţiei. In acest număr remarcăm poemele d-ler Const . Goran şi N. I. Bontaş, schiţa d-lui Paul Constant : „Două boerii" şi în special, cronica d-lor Al. Dima şi Pimen Constantinescu, în care noi — mai ales în pr i ­mul — cunoaştem elemente de reală valoare pentru în­dreptarul unei reviste care vrea să trăească. P r o v i n ­c i a L i t e r a r ă apare prea frumos ca să nu-i urăm viaţă lungă.

R e v i s t a s c r i i t o a r e l o r şi s c r i i t o r i l o r r o m â n i . Anul

VII. No. 3-4 (Martie-Aprilie) 1933. • Revista d-nei Aida Vrioni a ajuns în al şeaptelea

an de apariţie. Frumosul număr comemorativ l-am pri­mit şi noi, cu notele festive ale d-lor N. Crainic, I. A. Basarabescu, E. Lovinescu, d-na H. Papadat -Ben^ egescu, etc. Numărul de faţă, este închinat memoriei lui Duiliu ZamfirescU. Poezii bune semnează d-nii Teo -fil Lianu şi Teodor Scarlat. Cronica plastică susţ inută cu pricepere de d-1 Zlotesscu. In rest, cronică bogată şi informaţiuni numeroase. Apreciem cum se cuvine pe t ine­rii care au dat un ritm nou acestei reviste, care are deja un trecut ; în special pana d-lui Scarlat, deşi cap­ricioasă, este menită unei fructuoase utilizări.

I d e i a L i t e r a r ă . Anul I. No. 3 — 4 (Director : Flo­rin Steriade). Este o revistă în 4 pagini, format ziar. Am remarcat câteva nume : Cincinat Pavelescu, Marta Rădulescu, G. M. Vlădescu ; o poezie bună a d-lui Ra­du Gyr : „Molimă", şi o cronică destul de bogată .

L i n i a nouă Anul I. No. 2, Mai 1933 Este o publicaţie tânără animală de temperamentul îndrăzneţ al d-lui Stelian Metzulescu care semnează articolul de frondă : „Cangrena totală". Alături de numele d-lor Gr. Trancu - Iaşi, Eugen Herovanu, etc. care semnează articole de preocupări generale, găsim o bogată pa­gină de poezie. Notăm pe cele mai bune : „Incrustaţi i" (Agatha G. Bacovia), „Spovedanie" (Dan Petraşincu), „Creionare" (Aurel Marin) „Poemă" (Coca Farago). Sublinieri preţ ioase asupra „Romanului rusesc" , aduce d-l N. N. Matheescu. Pana culturală a d-lui Paul Pa-padopol, v i e ; „Rujan" a! d-lui Sm. M. Vizirescu, rea­lizat. In rest, cronică obiectivă şi informaţii sportive.

Cronica Braşovului

„ C o r u l „As t re i " In seara de 9 Mai, am asistat la una din izbânzile culturii româneşt i , ascultând Corul „Astrei" braşovene. într 'un timp relativ scurt, s'a rea­lizat un ansamblu vocal, manifestat într 'o formă impre­

sionantă, atât ca armonie cât şi ca interpretare. Odată mai mult, d-l Const . Bobescu a vădit, nu numai linia artistului mare, cu nerv şi perfectă cunoaştere a mate­rialului omenesc, dar şi o muncă creiatoare, pe care publicul i-a răsplăti t-o cu repetate şi frenetice ovaţii. Dela maestrul C. Bobescu, «noi, şi cu noi toată lumea intelectuală, aşteaptă realizări de înaltă volută artistică, de cadru masiv şi de mare răsunet . Va fi ajutat de împrejurări şi de oameni ca să le poată înfăptui ? Cine ştie ?

S c r i i t o r i i i n d e p e n d e n ţ i . Ciclul de înalte mani­festări literare, iniţiat de grupul acestor tineri artiştii, în fruntea cărora d. Romulus Dianu, activează cu toată energia şi talentul, s'a inangurat printr 'o reuniune li­terară care a avut loc în ziua de 13 Mai în sala festivă a liceului „Şaguna" . Un public enorm a ascultat con­ferinţa d-lui Romulus Dianu : „Misiunea generaţiei t i ­ne re" dupe care a ovaţionat pe scriitorii : Cincinat Pa ­velescu; Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, I. Valerian, I. Al. Bran-Lemeny, Ion Focşeneanu şi Dragoş Vrân-ceanu, care au citit din operile lor.

• In cursul lunei Iunie sunt deschise în Braşov două expoziţii de pictură. D-l Maximilian expune la liceul „Şaguna" şi d-l Hans Eder "în sala „Redoute" . De ambele, ne vom ocupa în numărul viitor al revistei, printr 'o cronică şi numeroase reproduceri."

• Am mai primit la redacţie următoarele revis te; „Les Marges" . Trent ième Année (No. 194, 195,

196 ,197 ,198 , 199); „Abecedar" . Anul I. No. 2 ; „Neamul Românesc pentru popor" . Anul XXI. No. 8 ; „Ausonia" No. 2 (caete trimestriale de pozie italiană), îngrijită de d-l Pimen Constantinescu ; „Discobolul" . No. 9; „Analele Romanului" . Anul I N o . 8—10; „Pagini Moldovene" . Anul II. No. 1 - 2 .

Despre toate acestea ne vom ocupa în numărul viitor al revistei.

• Despre — Ştefan Horint: „Destinderi; Virgil Caria-nopol : „Flori de s p i n " ; Teodor Scar la t : „Artificii"; Al. Mironescu : „Poez i i " ; Paul Cons tan t : „în litera legii" (schiţe şugubeţe) — în numărul viitor.

a D-l Octavian Şireagu, ne-a trimis volumul d-sale de poeme în p r o z ă : „In umbra lui Crisi" . Ne vom ocupa de el, în numărul viitor ai „Braşovului Literar".

• A apărut „Aspecte şi atitudini ideologice" de Al. Dima. Cartea va face subiectul unei recenzii viitoare.

H Articolului d-lui I. Focşeneanu : „Elemente pentru un îndreptar" , va fi continuat în numărul viitor, când d-sa va face o sinteză a operei filosofului Lucian Blaga.

E „Braşovul Literar" va apare în număr de sfârşit de an, între 10 şi 15 Iulie.

H Sâmbătă 11 Iunie a, avut loc în sala festiva a „Liceului Şaguna, concertul d-rei Florica Ciurcu, apre­ciata noastră cântăreaţă.

Preţul 14 Lei.

T i p , Ş o i m i i C a r p a ţ i l o r Braşov