ïïl

C U P R Sf Augu«tin s' Evr<*'i — -Moartea lui M>ha> Vi'eazul Sfântul Torna şi Politica Crucifixul — — — -

— Gustav Lombes — M. Th. Carada

Aug. Laversin VZ - - — - J. T.

IDEI OAMENI ŞI F A P T E Viaţa în streinătate

Stresseman — — — — — —" — — R. R (Croix)

Istorie şi Arte Palatul Lateran — — — — — — — Ion Sălâgianu Foştii elevi români-unili ai scoalelor din Roma: Dr. I. Radu

Schite O dist'nrjie binemeritată — :— — — Redacţia Petru Maior — — — — — — — Dr. E. Elefterescu

Buletin literar Divina Comedia Iui Danta — — - - — — — A. Micu j Etică şi Esletica — — — — — — — — A. Micu

Cărţi şi rpoiste I. Georgescu : „Dr. 1. Rat'u" şi ..Momen'e din vi«(a b ;s°rioii române-unile din ultimii 1 0 ani." O. Ghib u : „Universitatea Daciei superioare-

_ Bibliografie Litere'ură împotriva Educaţiei — — — — A. Marianus Triumful papalilèl i — — — — — — A- Marianus

CRONICA LUNARĂ Regentul Gheofge BuzHugan — — — — — Pentru ziua care va să vie — — — — — /. S.

V I A T A R E L I G I O A S Ă Problema existenţii lui Dumnezeu — — Dr. Ion Sălăgianu

DOCUMENTAŢIE Regimul liceelor confusion-le Istor.a lfga'ă a cong-eg-tiilor franceze D- August-Rivet

fi

4

5<|8 UtvW^

y / .

Observatorul c u l t u r a l — s o c i a l — r e l i g i o s

R e d a c t o r re sponsab i l : A b o n a m e n t pe un a n Lei : 2 0 0

I O A N T E I U Ş A N profesor.

pe Un e x e m p l a r

l ; 2 a n Le i : . . . L . i

120 2 5

^edac t fa şi A d m i n i s t r a ţ i a .

B E I U Ş J u d B i h o r .

Str. Pavel No 6.

A p a r e l u n a r

M a n u s c r i s e l e nu s e î n a p o i a z ă

Editura „OBSERVATORUL"

Creştinul activ Lei 30.

Viaja Sf. Vasile Cel Mare Lei 6.

Viata Sf. Monica, mama Sf. Augustin . . Lei 6.

O prietenie în umbra mănăstirii . . . . Lei 20.

Feriti-vă de presa şi literatura anticreştină.

Cetiţi şi răspândiţi „ O B S E R V A T O R U L "

OBSERVATORUL Beiu«. Anul II. No 5 - 6 Sept.—Oct. 1929. •1 É 'tèVi fr * * * - J É I f c Jfrfc AÉfc tÉfrfk **ÉI i frfc AÉÉ% J-ÌÉ% rtèfci ^ lÉtìfc ifcfch iftfcéfr JAfc trii '••

C Ă T R E C E T I T O R I .

Cauza pentru care apărem cam târziu a fost instalarea unei tipografii în localul mănăstirii ••. „Si. Maria" din loc. Acest fericit eveniment ne va da pe viitor posibilitatea ca să apărem Ia timp.

IU:;DAC,Ţ[.\.

»»» »i» HI» <l» imul» «I» » >» »I<H>>»

f. Augustin şi Evreii. fphestiunea jidovească preocupa mai

puţin pe Sftul Augustin decât chestiunea pă­gână. Nu că n'ar fi fost atunci actuală.

Afacerea relativ recentă din Collinicum în (388) când o sinagogă fusese arsă de creştini, arată că vechia duşmănie între cele două legi nu era stin­să. De altă parte, refuzând cu îndârjire să se asimi­leze în unitatea naţională, rasa jidovească punea lângă problema religioasă o problemă politică, în veci actuală.

Problema politică primise ca deslegare principa­lă delà luarea Ierusalimului în 70, imprăştiarea si­lită a evreilor. De altfel biruinţa lui Titus ridica la rangul de lege ceea ce era la ei o tradiţie. Căci ji­dovii, în toate epocile roiseră prin lume.

Delà epoca lui Sylla Sîrabo îi găseşte în mai î

multe oraşe din provincie. (1) Cicero "vorbeşte, cu o sfială amestecată cu teamă „de numărul lor, de u-niunea, de puterea lor în adunările noastre", (2) Se­neca se plânge de influenta covârşitoare pe care o câştigaseră în afaceri (3). Philon spune cu siguranţă că jidovii nu erau mai putini de un milion în Egipt, şi că ocupau în Alexandria două cartiere din cinci.

Credincioşi sortii lor de a stoarce banul, nu pu­tură să nu se amestece în politică. Cicero îi acuză că turbură adunările poporului (4) Tacitus scrie că Tiberius fu silit să deporteze 10.000 evrei în Sardi­nia (5) Suetonius aminteşte un decret a lui Claudius care îsgonea din Roma pe toji evreii (6), ÌDistruge-rea Ierusalimului punând capăt pentru un timp spe­ranţelor lor nationale, ei se izolară tot mai mult în cartierile de negoţ, în cari sfiala publică îi tăruia.

Imperiul le lăsa o libertate religioasă aproape completă.

Unii, dintre spiritele cele mai puternice, se ridi­caseră împotriva unei credinţe şi a unui cult pe care le credeau primejdioase pentru moravurile romane.

Insă ospitalitatea tradiţională a Romanilor pen­tru toate culturile streine fu mai tare decât bănuie­lile aceste- Se uitară un timp cu curiositate, ridicară -

1 umerii şi pe urmă îşi întoarseră capul cu dispreţ. „ Sabatul - glumia Horatiu - se bun pentru proşti "(7)

1) Strabo citat de Josefus. Aniisuiiăti' X I V , ?. 2> Pro Fiacco, 28. 3) Citat de Sf. Augustin De cicitale Del VI. 2. 4} Pro Fiacco 28. 5) Annales il. 85. 6) Suetonius, Claudius 25. 7 ) Hsrsiius, Salire I . I X . 7 1 . 7 2 .

Iidovii? observă Iuvenal, sunt nişte cerşitori nepri-mejdioşi (1) „Ammianus Marcellinus, moştenitorul a-cestor obrasnici va série mai târziu. „Acest popor se mulţumeşte de a mirosi a usturoiu". 2). Afară de trei sau patru excepţii, autorităţile oficiale preferă mă­surilor violente această indulgentă dispreţuitoare.

Apoi, severităţile imperiale nu se aplicau cultului. Ele erau împotriva presentei neplăcute a Evrei­

lor în Roma (3) împotriva mahifestatiunilor lor sgo-motoase (4), practicei tăierii împrejur impuse streini­lor. (5). Erau nişte simple măsuri de politie, care pă­reau mai nimic, când persecutiunea deschisă şi sânge­roasă era o metodă de guvernare. A fi jidov era, aşa zicând o siguranţă, deoarece, dacă ne încredem în Eusebiu (6) unii creştini timizi se converteau la Ju­daism ca să nu fie persecutaţi.

* * * Acest liberalism slăbi niţel, când Imperiul deve-

nifcreştin. Opiniunea publică nu ierta Jidovilor de a fi răstignit pe Hristos şi organizat tot felul de răsvră-tiri în jurul predicărir Evangheliei. Ea cerea răsbu-nări. I se acordară toate cele cari erau compatibile cu o interpretare strictă a libertăţii cultelor. Constan­tin opri pe Jidovi să facă şi cel mai neînsemnat proselitism (7) şHi supuse la toate sarcinile munici-

1) Juvenal VI. W-2) Ammianus Marcelleius XXIli.5. 3) Sueionus, Tiberius XXXVI-4) Ibid. .assidue tumultuantes". 6) Digestus XLVIII, 1-6( Eusebius. Hist. eccl. VI- 12. ?) Codex Teodosianus XVI t. 9. \. ä.

pale (1); însă el acordă preoţilor lor aceleaş imuni­tăţi ca şi preofilor creştini. Constantius mai sever, le impune nişte impozite extraordinare (2), îi opri să se căsătorească cu fete creştine (3) şi de a avea robi creştini. (4); şi inăbuşeşte în sânge o răsvrătire de o zi. Iulianus le înapoiază primele lor libertăţi şi Ie îngăduie să meargă chiar până la destrăbălări.

Ei profitară ca să pună foc la bazilici în Da­rn asch (5), sa'organizeze un măcel în Palestina şi să distrugă, împreună cu păgânii, catedrala din Ale­xandria (6).

Dată fiind starea violentă a spiritelor, aceste ex­cese ar fi trebuit să aducă cu sine, după căderea lui Iulian răsbunări groasnice. Nu sva întâmplat însă nimic. Valentinian mustră aspru pe nişte soldati cari şi-au făcut tabără din o sinagogă. (7) Grajian se mulţumeşte să decreteze „poena intestabilitatis" con­tra creştinilor cari s'ar converti la Judaism (8), şi să repete oprirea Jidovilor de a avea sclavi creştini (9) Theodosiu asimilează cu adulterul căsătoria între E-vrei şi creşti ni (10) dar profită d e afacerea din Calli-nicum pentru a aminti sus şi tara că Ev eii nu. erau o sectă proscrisă, şi că nimenea nu avea dreptul să

1) Codey Teodosianus XVÌ t. .8. 1. 1. 2. Sozomeni's V- 22. 3) Codex Teodosianus XVI t. 8. J. 7. 4) „ „ XVI t 8. 1. 8. 5) Sfântul Augustin Epîst 40. 12. 6) De Brogi Biserica şi imperiul în sec, al IV. t- 4. p. 271—275. 7) Codex lustirruinus, I- t. 9, 1. 3. 8) Codex Trodosianus XVI. t. V. 1, 23. 9) Ibid.. XVI. f. I. 1. 5. 10) jb. in. i z

împiedice reuniunile lor nici să distrugă sinagogele lor. înainte de a muri, el apără printr'o seamă de legi foarte aspre ultimele asile cari adăpostesc cre­dinţa impenitentă a compatrioţilor lui Hristos.

Aceste legi erau necesare ; căci dacă episcopii se mulţumeau să trimită perioade înflăcărate contra încăpătinării rasei blăstămate, credincioşii năvăleau aproape de pretutindeni asupra fiilor lui Israil. Sim-tiau mare plăcere ca, după ce au suferit atât, să în­toarcă contra călăilor lui Hristos faimoasa lege a ta­lionului. '"• ..

Chiar şi Sf. Ambroziu, marele apărător al liber­tăţii conştiinţei în chestia Altarului Victoriei în acea a basilicilor din Milan şi în a Priscilianiştilor, se la­să cuprins, într'o clipă de uitare, de mânia generală „ Nu e nevoe să ne turburăm atâta, scrie el, nici să se pedepsească o populaţie, fiindcă a fost arsă o clădire; cu atât mai puţin, când e o sinagogă, adi­că un loc de vicleşug, o casă de nelegiuire, un lă­caş al nebuniei, pe care însuş Dumnezeu îl osân­deşte prin gura profetului Ieremia (1)".

Aceste violente din partea unui prelat atât de stăpân pe peana sa te uimesc. * Putem vedea oare în asta o orientare nouă a sentimentelor Bisericii fa­tă de Israil ? Protestatiunea lui Ambroziu înseamă oare că de aici înainte catolicismul va sili autorită­ţile publice să închidă sinagogele şîfsă şteargă prin-tr'un decret legea lui Moisi ?

* * * Sfântul Augustin ne va răspunde.

1) Sf. Ambrosie, Epistola, 40, 14.

230 jOBSERVATORUL _

Aproape nici unul dintre Sfinţii Părinţi, afară de Sf. Ieronim, n'a făcut un studiu mai vast despre Ju­daism. In operele sale de exegeză şi mai ales în Comentariile sale asupra Heptateucului, el a reliefat miile de amănunte ale doctrinei ebraice. In predici­le sale şi în tâlcuirile sale asupra psalmilor, el a desprins psichologia politică şi socială a poporului lui Dumnezeu. In de Civitate Dei, el a schiţat ta­bloul grandios al istoriei lui. Cu un cuvânt, aproa­pe în fiecare pagină a operei sale grija de a explica în toată întinderea lor misterele legii noue îl face să se urce spre cea veche, pentru a căuta în ea rădă­cini, asemănări, simboluri.

Or această lege veche, oricât de învechită să fi fost, rămânea Credeul fără nădejde a câtorva mili­oane de impenitenti. Sf. Augustin avea fără îndoială un număr oarecare-dintre ei în dieceza sa (1). El le vorbeşte de orbia lor în termeni prea directi şi prea amari ca să nu fi avut dovezi personale despre în-căpătinarea incurabilă a conştiinţei lor (2). Deşiltace greşelile lor fiindcă toate dispărea pentru el în fata nelegiuirii de pe Golgotha, el nu uită că ei sunt duş­manii înverşunaţi ai Bisericii şi că ura lor e tot aşa de tenace ca şi necredinţa lor. Visul ce 1-a avut toată viata de a aduce la Cristos, chiar spiritele cele mai refractare, îl va îndemna să reclame măsuri aspre.

Aproape ne-am aştepta la aceasta citind unele pagini de ale lui. Moştenitor al unei teorii a Sf. Am-

1) Predica 136, 5 : P. L XXXVIII 753 2) De Civitate Dei, XVIII, 46. p. L , XLI, 6 0 8 - 6 0 9 .

OBSERVATORUL _ _ _ 231

broziu, el scrie ca Jidovii, fiii privilegiati ai lui Du­mnezeu, au devenit fiii diavolului; şi asta nu nu­mai printr'o crimă de o zi, ci prin coruperea lentă şi progresivă a rasei lor (1).

Deprinderilor religioase căzute în cel mai vulgar formalism cu mult înainte de Hristos, deveniseră eu. farizeii, riturile oficiale ale făţărniciei. D a r f ' é t È 0 i f M k *

povăduirea Evangheliei ele nu mai sunt decât pro­testare sacrilegă şi n'au alti inspiratori decât pe Sa­tana. 2) Or, pentru acest motiv de afinităţi diavolice aprobă Sfântul episcop proscrierea păgânismului. Oare va face el un silogism mai mult şi va cere proscrierea Evreilor? '

* * Poate că a încercat. Dar e probabil că în clipa

înfăptuirii,pmărîrea şi maiestatea melancolică ale a-cestui popor l-au fascinat. In zădar disolvă credin­ţele lor una câte una reducându-le la starea de „ce-nuşe amorţită" (3),, mişcând acesta cenuşe el nu-şi poate năbuşi o emoţie turburătoare.

„Aci, zice el — şi se simte că îi tremură mâna — aci erau profeţii; aci fu zidit templul; aci se oferiau lui Dumnezeu jertfe; aci trăiră patriarhii; aci se născu Christos din neamul lui Avram. (^Po­lemicele cari timp de 40 de ani i-au ascuţit peana n'au înlăturat nimic din mila sa. Cincisprezece luni înainte de moarte el scrie în ultimul său opuscul con­tra Evreilor: „Noi nu trebuie să ne înălţăm cu mân-

1) Asupra Evang. lui loan, 42, 10; D. L . X X X V , 1703. 2) Epistola 82. 17; D. L. XXXIII , 283. 3) Epist. 82. 7; D. L. XXXIII , 280.

4) Enarat io in Psalm-, «4, II ; P- L-, XXXVIII , 1077, '

232 _ , OBSERVATORL'L ţ _

drie în fe|a acestor mlădite frânt/;. Să ne amintim prin ce har, cu ce îndurare şi pe ce rădăcină am fost altoiţi, ca să nu ne înălţăm In roi înşine, ci să ne plecăm p â n ă la persoanele ^ele mai umilite şi să le spunem, nu ca o insultă :n |ârr.fată pe buze, ci cu sentimente de bucurie a</iejtecate cu teamă: ^Haideţi să mergem împrern^t in lumina Demnu­lui" (1), .

• Acest apei la dragoste girată bBie . - că Sf. Augus­tin e duşmanul oricărei mă/r r i coerdtif/&{Dumnezeu a iuat-o înainte şi a impus ,'idovilor'© pedeapsă, des­tui de aspră. Credincios făgăduinţelor ; s a l e , e lä a-runcat asupra Ierusalim^ui legiunile romane. N'a rénias piatră pe piatră ( In oraşul sfânt. Tăiaţi din rădăcinile rasei lor (2) fJhng&U d i n ţ a t » :lor„ .împrăş­tiaţi în lume, Jidovii n'afj patrie, Sf, Augustin -Inii se indignează pentru a s t i ; dar nici nu şe bucură;, i ,

Acestea sunt fa\>te 'foarte triste şi ihnpresionante în fata cărora se î'iehiilă cu un respect--arneeteeat cu milă. Dar acest', fapis sunt peritru statele creşti­n e o lecjiö ce îi pare folositor să o desprindă.-

in mersul lor prin Iui ie : Evreii reînoiesc ' mereu minunea din prin ioarea babilonică, Religia lor, mo­ra, urile, rasa, limba 'resisiy biruitoare la învăluirile diplomatice sau % iolénte ale r străinului.' Chiar şi im­periul roman, de priceput în ăsta de a - ş j a i S L -

mfîa naţiunile în /inse, a trebuit s ă recunoască -life-p stinta de a-i absoarbe. (3) Ce taină e deci legată de

\ ) Adversus Judaetis X. 15 {-.P. L. X L ^ , ö4. <,.; -<•..; • à Enciretioin F'salrr , 10, 15,-D. L. / VXVI„ 13 i \ 3) Sermo 375, 2 ; P. 1 . XXXIX, 1 6 6 8 - U 6 9 .

acest popor care să aducă o atare desminiire isto­riei să se posteze ca o excepţie batjocoritoare legilor vieţii şi care a transformat în praf pe tot pământul să renască mereu din cenuşa s a ? v

Să ascultăm pe Augustin : „Dumnezeu a arătat Bisericii, în duşmanii săi, harul îndurării. El nu dis­truge în ei "caracterul rasei evreeşti, ca nu cumva să uite legea lui Dumnezeu şi să nu ne mai poată da în privinţa asta mărturia lor... Ci îi împrăştie...; căci dacă, împreună cu mărturia ce o poartă în Scriptu­ri, ar fi închişi" în tara lor şi n'ar fi răspândiţi în toate locurile ar fi cu putinţă Bisericii care e pretu­tindeni să-i aibă de martori, la toate neamurile,îpen-tru profeţiile cari au vestit pe Hristos".? (1)

Imprăştierea Evreilor nu e deci numai o pedea­psă; ea e dovada concretă şi mereu reînoită a ade-vărătătii creştinismului. Evreii n'au vrut să recunoa­scă pe Hristos când a binevoit a veni între ei. Deci sur&ţ oiib1gaJbţ<prin însuşi faptul existentei lor, să pro­clame divinitatea lui la toate neamurile. Ei n'au as­cultat vorbirile Iui : iată-i ca, păzitorii neadurmHi a Scripturii Iui (2).

Păgânii ar putea j^reÇe, când li-se propovădu-eşte pe Isus Hristos,/că profeţiile împlinite au fost născocite în urmă (3). Dar ce lipsă avem de biblio­teci pentru a păstra documentele biruitoare ? Se a-fîă în fiecare tară, în tot oraşul, un librar care le desfăşură pe toate pieţele, acesta este Evreul. (4)

2) Contra dèfét •BdWpi»tbleWÄl ¥eI8»»7 IH? « f T f t ì , X l l V . 693.

4) Enar in Psalm., 46 ,10; „Sau făcut librarii nx>»Mv Şts-JtoQCPitfl' 529-530.

J

Deci suntem nedrepţi dacă-i persecutăm şi mai ales dacă-i distrugem. Cărţile ce duc cu ei în aceste curse vagabonde se roagă puternic pentru ei. „Ne occideris eos nequando obliviscantur legem tuam. Nu-i omori ca să nu uite cândva legea ta". (1). Cum reiasă din psalmul lui David, trebue să lăsăm Evre­ilor liberul exerciţiu al religiei lor.

Să fie împiedecaţi de a-şi reconstitui regatul lor, să ne aducem aminte că pierzându-şi dreptul de întâi născuţi, trebue să slujească pretutindeni iar nu să poruncească (2) ; dar să le lăsăm sinagogele, ri­tuale, preoţia lor ; să-şi păstreze cu gelozie limba, cărţile, tradiţiile lor.

Cu cât va fi mai liber acest popor, cu atât pro-povăduirea lui va fi mai elocventă. Va fi absorbit mai puţin mai mult va fi advocatul lui Hristos. Cu cât va fi mai Evreu, cu atât va servi mai mult Bi­serica. (3)

1) Ib., 48, 2; P. L , XXXVI, 543. 2) Enarrat, in Psalm-, 113, 2 : P. L„ XXXVII, 1476. 2) Despre credinţa lucrurilor ce nu se văd, VI, 9, „In cordicus kostes

in codicicus testes".

Gustav Lombès.

oartea lui Mihaiu Viteazu

MIHAI VITEAZU DRAMĂ IN 6 ACTE.

PERSOANELE

Mihai Viteazu. Stanca Doamna, «olia lui. Teofana Monahia, mama lui. Valica Genga. Zam-i lira Racz, aora ei. George Basta. Banu Manto. Contel« de Hennenberg, trimis al împăratului Leios Marlonfy, căpitan in oştirea lui Mihai. Saurry, căpitan In oştirea lui Basta. Stanislas Klinkîevics, nobil polonez.

Dame delà Curte, ofiţeri, ostasi, servitori.

Actul I

Sala de recepţie din Castelul Fini?, de lângă Beluţ. Fla'on boltit, pr pereti portretele lu Ludovic c 1 Vare , al lu- I «dislnu cel Sfânt, Matei Corvin, regi ai Ungariei si al lui Ion Corvin de Hunfale. Două usi mari de stelar la 'mijloc, bănci de stejar iu jurul stlai, şase (otolluri îna'te, îmbrăcate în catifea roşie la dreapta.

SCENA I

, BANUL MANTA si MARTONFY

BANUL MANTA

Câji oameni ai trimis să iasă înainte, Căpitane ?

MARTONFY

Un ofiţer cu patruzeci de călăraşi. Atâli cfifi mi-a. poruncit Măria Sa.

BANUL MANTA

Si unde i-ai spus să-1 întâmpine ?

MARTONFY

La Holod, unde trebuie să ajungă de dimineaţă. Le-am spus să-i pre« gătească o gustare acolo, să nu ajunsă eci înfometat.

BANUL MANTA.

Aveţi ştiri de cum vine ? Ştafetele spun c ă vine singur într'o care tă transă de opt cai . Avea doi husari cu el, Basta i-a mai dat douăzeci de la Oradea.

MARTONFY

Întocmai «sa , Arhon B a n ! Şi iscoadele c e am trimis spuntla fel.

SCENA II

Cei de mai înainte, Klinkievitz

KLINK1EV1TZ

Vine Generalul Basta, Arhon Ban.

MANTA

Să vie sănătos. De ce te turburi a şa , Pan Klinkievitz ?

KLINKIEVITZ

De bucurie, c ă arată atâta prietenie Măriei Sale. Vezi, Arhon Ban , gândul meu nu e decât la Măria Sa. Mie unuia mi se pare c ă nu e nici o cinste în deajuns pentru Măria Sa, eu nu trăiesc decât pentru Vodă. Cât e de viteaz, c e milostiv e fi cât de frumos.

MARTONFY

Ai f i dreptul să-I iubeşti, c ă ce n'a făcut Vodă pentru D-ta Pan Klin­kievitz.

KLINKIEVITZ

Nu mai mult decât pentru D-ta, căpitane,

MANTA

Lăsa(i gâlceava, c ă se aude venind cineva. Merjeji de-1 întâmpinaţi !

SCENA III

MANTA

(pe gânduri :) Sunt nerăbdători să ştie cu ce vine Hennenberg ? Cred şi eu c ă vor să afle c e aduce Contele de la Praga; Pare c ă noi sun­tem, mai liniştijivă. Scrisorile lui Calomfirescu, nu sunt lămurite de loc. de a c e ­lea a m sfătuit pe Vodă să nu se prea grăbească . S ă vedem bine ce e de făcut. Ungurii irebueşc sdrobiti şi pentru asta nu e de ajuns numai vitejia ^uî Voal."'ft%'^ßt^lc^ji^c«;^lă"tinern oştirea bine şi siguranţa abso­lută c ă se tin de çe i -au' iăgăduif nlmîiiT Acufri om vedea ce spune H o n n

enberg lui Vodă. Bas ta până n'o c ă p ă t a porunci straşnice de la Împăratul nu se lasă de învăţul Iui dea umbla în două luntri. § i Dumnezeu s ă m ă ierte cu toată împăcarea lui c u Vodă, eu n'asi jura c ă nu se tocmeşte şi a c u m cu,Ungurii pe spinarea noastră.

SCENA IV

Manta, Basta , Baurry, Martonfy şi Klinkievitz

B A S T A

Bine te-am găsit Arhon Bani V ă credeam încă la Arad; nu m ă aştep­tam să găsim şi pe Excelenta Voastră la Finiş.

MANTA

Bine ai venit, Domnule General. E drept c ă eram în Arad, aflând de so­sirea solului împărătesc, m'am zorit c a s ă nu lipsesc a fi şi eu de fată să-'i dau cinstea cuvenită. Dar de excelenta Voastră socoteam c ă a i r ă m a s în Oradea.

B A S T A

Nu se putea. întâi pentru c ă trebuie să ne adunăm ostile înspre Cluj apoi şi eu tin să-1 salut pe Contele de Henneberg.

MANTA

Cum, dar nu v'aji văzut în Oradea ?

BASTA

Nu, căc i a luat-o delà Marghita în jos deadreptul aici. Dar şi de tre­cea* prin Oradea, din prietenie pentru Vodă, tot veneam să-i facem alai.

MANTA

Bunătatea Excelentei Voastre (Către Martonfy): Dar Măria-Sa ştie c ă a sosit D. General în c a s t e l ?

MARTONFY

I s'a dat de ştire. Vine numai decât !

SCENA V

Cei de mainainte. Zamfira Racz şi Velica Genga

UN SERVITOR IN LIVREA

Doamnele R a c z şi Genga I

MANTA (càtre ele)

Respectele mele Coroniţelor. Măriile Lor vor fi bucuroase c ă a{i venit $i aici să-i vedefi.

ZAMFIRA

Dar se putea altfel 7 Dumneata, Arhon Ban, jtii cât suntem noi de credincioase lui Vodă.

BAURRY (aparte)

Mai ales Signora Genga 1

MANTA

Ştiu, coconitele mele ţi tocmai de aia zic.

VELICA

Nu ştiam insă c ă adăstaţi un sol împărătesc, c ă ne-am fi pregătit mai bine.

BAURRY

Şi aşa sunteti destul de frumoasă, Signora !

VELICA

Mulţumesc pentru compliment, dar să sfii că nu-mi place să fiu

curtată,

BAURRY

Credeam cu totul contrariu.

VELICA

Te înşelai foarte !

BAURRY (încet)

De ce nu vrei să mă înţelegi ! Ţi-am scris totuji şi stii cât te iubesc,

VELICA (la fel)

Ale Dumitale au fost scrisorile ace lea . Musiu ? Apoi te poftesc să nu-Ji iei nasul la purtare, c ă n'are să-)i meargă bine,

BAURRY

Velico !

VELICA"

Nu uita c ă sunt nepoata lui Mircea Vodă Ciobanul şi dumneata un lârâe vătrai ! Să nu fii obraznic, mă înţelegi ?

OBSERVATORUL - , 23Ô i

V MARTONFl (pe ace l e? ton)

Ce fericit sunt Zamfira că ai venit si dumneata cu Doamna Gefiga

rZAMFIRA

N'am vrut s ä o las singură, c a să închid gura lumti 1

MARTONFY

Numai a t â t ?

ZAMFIRA

Nu e destul ?

MARTONFY

Îmi place s ă cred c ă fi c a să-mi faci mie plăcere.

ZAMFIRA

Crede ce vrei şi ce-ti place.

SCENA VI

Cei de mai nainte. Doamna, Teofana Monahia.

DOAMNA,

B u n ă ziua ia boeri si la c u c o a n e (Către B a s t a ) Bine ai venit E x c e ­lentă.

B A S T A (sarutându-i mâna)

Bine te-am găsit Măria -Ta .

.DOAMNA.

Ei fi ostenit. Domnule Gênerait

BASTA.

Ostaşii nu ştiu ce-i osteneala. Măria - T a ! VELICA (merge spre Maica Teofana si-i sărută

amândouă mâini le)

Primit-ai Cuvioasă Maică, dulceţile c e Ji-am tr imis? sunt făcute de mine.

TEOFANA. (sărutându-o pe frunte)

Sărut ochii, măicu!i |ă şi-Ii mulţumesc de dragoste. Dar de ce te osts-aeţti atâta pentru mine.

DOAMNA. ( Z a m f W i ce-i face reverente pentru a doua o a r ă ?

Nu te vedeam Coană Zamfirol Ce mai e pe la C e t e a ?

ZAMFIRA.

Toate bune Măria Ta.

DOAMNA Mă bucur (şi Velica^ Ce face Signor Genga?

VELICA.

Habar n'am Măria Ta.

DOAMNA.

Cum se poate I

UN OFIŢER.

Măria Sa Vodă!

Tofi se scoală în picioare.

SCENA VII

Cei de mai nainte fi Mihai (în costumul descris de Nicolae B â ' c s cu) ca fiind purtat de el la intrarea în Alba îulia şi la gât un lanţ de aur cu un medalion cu chipul împăratului.

MIHAI. (după ce strânge călduros mJ:ia lui Basta, merge de se aşează pe fotoliul din mijloc lângă Doamna)

Vă mu'tumesc îa toji că a{i venit să vă inchinati cu mine în fati Solului împărătesc. Mai ales mulţumiri Excelentei Sale D-lul General Bastn ! ,üi face semn să ia loc lângă el)

BASTA (inchinându-»e adânc, rămâne in picioare şi cu afectată umilinţă) :

Asta era o datorie pentru mine, Măria Ta.

UN OFIŢER

Excelenţa sa Contele de Henneberg, Trimis Mănrei Se ie împăratului.

SCENA VIII

Cei de mai inainte Contele de Henneberg cu suita

CONTELE DE HENNEBERG (închinfindu-se / ' fa{a lui Mihaiu). Din ordinul augustului meu stăpân. Mărirea fii împăratul salut

pe Măria Ta şi pe Principesa soţia Măriei Tale, şi vă iduc asigurările cele mai formale ale dragostei şi încrederei imperiale. Mări ea Sa m'a însărci­nat să vă remit această scrisoare, în care veji găsi se f.s cu augusta mână a Mărirei Sale tot ce doriti mai mult. Eu sunt fericit de a fi sol pe lângă un osa de viteaz principe.

MIHAl, fia plicul, îl sărută, apoi îl deschide şi citeşte)

Domnule Conte, m ă bucur de cele ce-mi scrie Măria Sa împăratul, şi rog pe xecelenja Voastră să nu se Îndoiască nici o c l ipă cât sunt de fericit c ă Mărirea Sa v'a dat Excelentei Voastre sarcina că-mi aduceţi a u ­gustul său cuvânt. L a rândul meu v ă rog Domnule Conte, să sciieti I m p a r a ' tului c ă m'aji găsit gata de luptă împotriva păgânilor şi a celor ce şi-au dat m â n a cu duşmanii Crucei (Dă scrisoarea lui Manta).

CONTELE D E HENNEBERG (se închină mulţumeşte şi ia loc pe je{ul de Ia dreapta lui Minai şi de

acolo lui Basta) .

Nu ştii Generale ce plăcere îmi face c ă te găsesc la Finiş, lângă Mă­ria Sa Vodă. Amândoi mână'n mână, o s ă faceti minuni. Aduc delà Praga veşti bune, turcii au început să se mănânce între ei.

BASTA

Alături de Măria Sa Voda, nu e nevoie c a turcii s ă fie desbina{i c a să-i biruim- Eroul de la Călugăreni i-a bătut pe turci şi când erau mulji şi uniti între ei.

MIHAl X

Turcii nu ar fi biruit nici odată pe creştini, d a c ă creştinii ar ii creştini, Zavistia creştinilor a folosit păgânilor şi nimic altă. Că Turcii sunt nişte fiare dar viteji nu sunt.

H È N N E B E R G

Bine ai zis * Măria Ta. Nu e a ş a Principesă, c ă Vodă a r e dreptate?

DOAMNA

Drept să spun Excelentă, eu nu m ă pricep în treburile astea şi nicj nu tin să m ă pricep, li ajunge femeiei grijile casei şi amărăciunile ei-

HENNEBERG.

Sunteti modestă, Alteţă, la Viena se vorbeşte de Alteţa Voastră c a de o femeie cu .mult t a c ! şi înţelepciune.

DOAMNA

L a ce mi-o fi slujind tactul şi înţelepciunea ace ia !•

MANTA

L a multe, Măria T a I

HENNEBERG

Foarte bun răspuns a(i dat Excelentă. Înţeleg acum de ce împăratul în audierija ce a b '-ie voit să-mi acorde la plecarea mea aici. mi-a vorbit de Domnul Marele Ban ca de un prieten şi a fericit pe Mihai-Vodă că are un aşa de bun sfeinic.

MANTA

Dumnezeu să-i dea Mărirei-Sale sănătate, că mare cinste mi-a făcut când şi-a adus aminte de mine.

M1HAI

Asa e, dar D. Conte o fi flămând de drum. Deci dar să lăsăm vorba şi să mergem la prânz. Poftiţi, Excelentă.

TEOFANA

Eu nu ajunez azi. Vă poftesc la toji prânz bun i (Se închină în fata tuturor şi iese pe uşa de la stânga).

HENNEBERG

dă mâna Doamnei spre a o conduce şi Mihai Velicăi.

BASTA, (dând mâna Zamfirei)

Vodă v'a făcut Doamnă azi o cinste foarte mare.

ZAMFIRA

Ce cinste ?

BASTA

V'a socotit mei tânără ca Doamna Genga.

ZAMFIRA

Intre noi nu e decât un an deosebire şi Vodă are destule alte griji ca să se mai gândească la noi.

BASTA

Credeţi ?

Cortegiul iese pe uşa din dreapta.

Cade Cortina

(Continuare în No. viitor)

Sfântul Toma şi Politica.

reocupându-se puţin de luptele electorale, cu proce­deele lor de luptă sfântul, Toma, după Aristotel, în­ţelegea politica în senziil unei ştiinţe practice a cărei

treabă este să stabilească condiţiile ideale a unei guvernări bune, îngrijată de interesele cetăţii cu care este însărcinată. (IIEthic, lect. 2; Politic, prolog.)

O ştiinţă practică trebue înţeleasă ca un studiu orienta-spre acţiune, adecă o căutare a mijloacelor ce sé impun rea­lizării unui scop ce ne-am fixat. Pentru Sf. Toma inteligenta are ca obiect căutarea adevărului, aceeace este. însă ceeace este are de multe ori înfăţişarea unui bine de câştigat şi pe de al­tă parte omul nu e numai martorul a ceeace vede, el poate interveni prin activitatea lui în ordinea lucrurilor.

Pentru aceea el îşi poate pune mintea în slujba voinjei şi sa descopere mijloacele adevărate spre a ajunge la rezulta­tele/pe cari le doreşte. Deci ştiinţa practică e aceea ..care ţin­teşte acţiunea: ea nu se restrânge să observe ordinea existen­tă, ( ci tinde să realizeze o ordine preconcepută rational. Astfel arhitectura are de scop să construiască clădiri după planurile

cari ni le insuflă folosul sau frumsetea acestora.

, Cele spuse ne descopere două aspecte deosebite ce au . ştiinţă practică. Cel dintâiu e aspectul constructiv, ceace numim'' propriu zis artă: ae e cauza oricărei studieri. Al doilea e aspec­tul ştientific, ceeace numim observaţie experimentală: ea pre-cedează şi cârmueşte tehnica constructivă, Motivul e simplu: noi nu suntem creatori, acţiunea noastră se exercită asupra unei lumi existente, înzestrată cu legi şi cu determinări fixe cari denunţă cercetării noastre raporturi constante între cutări antecedente şi cutări urmări. Deci e o necesitate primordială să cunoaştem ordinea firească a lucrurilor, ca nu cumva interven­ţia noastră să se isbească de imposibilităţi şi să ajungă la ca­tastrofe neprevăzute.

Noi nu putem lucra cu eficacitate dăcât conformând ac­ţiunea noastră legilor naturii şi nu realizăm o ordine nouă decât provocând, în anumite condiţii, apariţia cutăror antece­dente cu scopul de a obţine cutări rezultate dorite, Astfel tre­bue să procedeze arhitectul câştigându-şi mai întâiu o cunoaş­tere adâncită a legilor echilibrului şi a resistenţei materialului folosit.

- Aceste noţiuni se aplică în deobşte acelor ştiinţe umane cari sunt sociologia şi politica, aceasta face parte din sociolo­gie, într'adevăr, politica e un studiu deosebit al formei de so­cietate pe care o numim cetate, naţiune sau Stat.

Prin urmare sociologia de observaţie ne aduce la cunoş­tinţă efectele regulare ale obiceiurilor, legilor, moravurilor; ea ne dă cunoaşterea realităţii sociale.

Ea trebue folosită în urmă pentru a înbunătăti instituţiile în direcţia progresului. Ea răspunde atunci lipsei de a lucra, e ştiinţă practică. l . )

I. Politica, după cum am văzut, are un rol dublu: acela de

a-şi cunoaşte obiectul: societatea civilă; apoi acela de a reali­za condiţiile cele mai bune pentru prosperitatea şi pentru bu­na funcţionare a instituţiilor ei. Sfântul Toma, în ciuda Poziti­vismului, socoteşte acest rol îndoit imposibil îeră de a recur­ge la alte elemente de studiu pe lângă observarea faptelor dţ experienţă.

El atribue ştiinţei experimentale funcţiunea sa indispenA sabilă, ştiind că înaintea oricărei critici rationale, există, la fie-\ care popor, o seamă de instituţii juridice, credinţe, obiceiuri morale cari se impun indivizilor şi constitue gradul lor de ci­vilizaţie. După Aristotel, notase şi el aceasta: precum în fizică observăm legi, raporturi statornice între antecedente şi consec­vente, aşa trebue să presupunem o anumită regularitate între faptele sociale şi urmările lor. Ca încheere ajungea la necesi­tatea de a studia, chiar şi cu o precizie relativă, efectele cele mai neînsemnate ale faptelor omeneşti colective.

' ) . în speculalivis scienfiis non quaeritur nisi cognitio veritatis, in scientiis operatives finis e«t operatio fii Ethic-, lect. 2.)

însă sociologul trece repede la alte consideraţii: el studi­ază evoluţia "civilizatiunilor, influiniele cari s'au ivit în ele cearcă să le explice rational spre a le impune mai uşor con­ştiinţelor, observă lipsa de legtură şi neadaptarea anumitor dis­poziţii cu cerinţele cutărui sau cut-ărui grup ; însfârşit alcătueşte idealul social după care va cerca să amelioreze moravurile existente prin diferite mijloace dintre cari legislaţia ' va fi prin­cipalul. Acest program aşa de bine descris de D-l. Levy-Brühl, e admis de Sf. Toma; dar el socoteşte că ştiinţa pozitivă singu­ră nu e în stare să-1 împlinească. Fără îndoială că instituţiile existente trebuesc criticate după rezultatele lot; însă aceste re­zultate nu pot fi interpretate şi judecate decât în funcţie ide legi ideale. Şi tocmai studiul rational al societăţii bazată pe finali­tatea naturală a omului va putea da astfel de legi.

I Pozitiviştii recurg, de fapt, după încercările diferite, la a-ceastă interpretatie filozofică, îndată ce se silesc să determine definitiv ceeace e nprmal sau patologic pentru grupările ome­neşti, mai ales îndată ce încearcă să determine definitiv ceea­ce/e normal sau patologic nu numai de fapt, ci şi de drept.

/ Sfântul Toma admite, chiar delà început că legile ideale aţe vieţii în societate se impun conştiinţei pentrucă ele repre­zintă condiţiile neapărat de lipsă desăvârşirii propriu omeneşti, Hunând pe Dumnezeu ca autorul înţelept şi "bun al ordinei u-rliversale la care ia parte şi acţiunea oamenilor, el dă obliga­ţiei morale temelia sa absolută cu răspundere înaintea Creato­rului. Această morală socială, oricât ar fi ea de raţională, ră-/mâne totuş în legături strânse cu ştiinţa experimentală a mo­ravurilor. De fapt filozoful tomist descopere, în manifestaţiile spontanee ale vieţii umane înclinările fundamentale ale vieţii omului şi finalitatea sa naturală. Tot prin experienţă îşi câştigă politicianul simţul adoptării. Principiile absolute ale moralităţii sunt abstracte, universale ca şi natura a cărei expresie sunt ; ele trebue adaptate condiţiilor particulare ale fiecărui popor, după istoria, mediul, civilizaţia sa. Oricum elaborarea idealului social trebue dominată de morala naturală, confirmată şi con­trolată, la credincios, de morala revelată.

Trei motive principale explică aceste concepţii:

1° In locul întăiu, rolul libertăţii umane e admis ca factor eficace în constituirea şi evoluţia faptelor sociale. Pentru unii pozitivişti, ordinea socială e independentă fiindcă e în afară libertăţii indivizilor umani. Societatea, după modul acesta de vedere, e o fiinţă nouă, înzestrată cu un suflet colectiv, deose­bită de elementele individuale cari o compun precum compusul chimic are altă natură decât atomii sau moleculele absorbite în unitatea sa. Prin urmare raţiunea e însăşi motivul său propriu de a fi ; ea evoluează după legile proprii desvoltării sale. A-ceste legi sunt riguros determinate ca şi forţele cosmice, ele exprimă curba de evoluţie care urmează natura intimă a fiin­ţei sociale. Civilizaţiile sau moralele există ca fapte : ele nu se discută ; ele nu sunt cârmuite de menirea indivizilor. Mai de grabă aceştia sunt dominati de faptele sociale, precum celulele unui organism viu îşi pierd autonomia din cauza atârnării faţă de întreg.

Sfântul Toma crede că societatea e cerută de insfţnctul natural, deoarece ea apare necesară deplinei desvoltări a vie­ţii omeneşti; dar el crede că această cerinţă instinctivă llasă loc voinţei libere şi gândite în evoluţia concretă a diferitelor grupe sociale. Societatea nu face să dispară individul, după cum molecula absoarbe atomul : acesta rămâne. Unitatea so­cială e mai de grabă o unitate de colaborare între membri ei spre un scop unic : binele comun. 1

Fapta socială e o faptă omenească, ea nu se deosebette de fapta individuală decât prin scopul său imediat şi prin nrr du! său de a se impune. Actul individual ţinteşte spre un bi^e particular după iniţiativa fiecăruia. Actul- social tinde mai întâ la interesul general; el e supus unei constrângeri speciale pr venite delà grup sau delà autoritatea care e însărcinată cu cest grup. Astfel într'o armată putem deosebi purtarea fiecăru om de trupă şi mişcările grupului: spre pildă lupta şi defilarea. Totul rămâne act uman, deci orânduit spre finalitatea proprie a omului, deoarece acesta nu caută societatea decât spre a a-sigura mai bine progresul omenirii din care face parte cu se" menii săi.

2°. Cele văzute ne ajută să dăm de al doilea principiu al politicei tomiste: morala, cu definiţia, ştiinţa binelui omenesc total împreună cu studierea mijloacelor recerute pentru realiza­rea lui. Deci întreagă sociologie trebue să fie dominată de mo­rală, cel puţin îndată ce e vorba de a determina idealul după care vor fi modificate instituţiile. i

Nu e vorba să ne oprim numai la considerarea societăţii ca ţintă a omenirii, chiar dacă socotim grupul cel mai com­plect, cum e naţiunea. Binele omenesc e superior prosperităţii u-nui Stat. Sau mai bine trebue să spunem că binele national nu e corect înţeles decât dacă rărnâne conform binelui ome rese total, fiind aceste din urmă motivul de a fi "al celui din­tru. Naţiunile nu-şi au finalitatea în triumful propriei lor prepo-ceranje socotită după placul şefilor lor spre pildă numai în pu-

!

:rea armată, sau numai în bogăţia comercială. Un sociolog ozitivist poate săvârşi atari greşeli; un tornisi ştie că binele omun nu e lăsat la bunul plac al conducătorilor.

I Conducătorul nu crează pe supuşi săi, el trebue să tină eamă de legile lor fireşti, rezumate în morală, precum arhiteci

tul tine seamă, în construirea clădirii, de resistenta materialulu-şi de legile echilibrului. Tocmai pentru aceea o dispoziţie legis­lativă n'are valoare obligatorie, în conştiinţă, decât dacă e lua­tă în conformitate cu raţiunea dreaptă, adică cu raţiunea care procedează logic delà principiile fundamentale ale moralităţii o" meneşti 1).

3* Această consideraţie ne conduce la al treilea principiu, al Politicei tomiste; acela al dependentei ei de morala revelată. Moralitatea omenească, norma supremă a orcărui ideal social nu e cunoscută numai de străduinţa.raţiunii naturale. Dumne­zeu a intervenit direct spre a promulga preceptele esenţiale ale acestei moralităţi (2) Spre a admite o separare absolută între credinţă şi sociologie, o parte a căreia e politica, ar trebui să socotim de adevărată teza mai înainte respinsă despre o so­cietate neatârnătoare de actul uman liber şi dominată de un

' ) . I-a II ae . Q. 92, art. 1. 2) Id 11-ae Q. 100. art. 1 şi 11.

determinism social riguros ; sau ar trebui să ne lipim de pă­rerile moderne sau agnostice condamnate şi ele de Biserică. După părerile acestea, singura valoare recunoscută cunoaşterii omeneşti se restrânge la domeniul observaţiei şi al practicei. Ceeace întrece experienţa ştiinţifică formează „necunoştibilul"; cel mult putem încerca să dăm satisfacţie aspiraţiilor sufletului nostru prin credinţele religioa»e cari n'au decât valoarea de sentimente personale, adevărat că cele mai respectabile, dar fără de obiectivitate sigură. Acesta e liberalismul care con­duce la laicism.

Despre asta ne putem convinge uşor. Dacă adevărul re­ligios nu există absolute, dacă e relativ sentimentului credin­cioşilor, el nu e de loc în stare să dea o regulă purtării oine-neşti, mai ales îndată ce e vorba de moravurile colective teu sociale. Siguranţă nu putem avea decât despre fapte: în iiio-rală, nu trebue să ţinem seamă decât de experienţă, adică ide ştiinţa moravurilor cu arta morală care o urmează. Credinişe, fie ele cât de respectabile, nu mai îmbie decât un aport ple-Jios pentru executarea programului impus : acesta rămâne in privinţa obiectivitătii ştien{ific, deci laic. 0 religiune merită sp ginul statului pentru că ea asigură supunerea cetăţenilor mo vând străduinţa şi jertfa pe cari binele comun le cere delà e Cu toate astea, creştinii trebue să lase la o parte convingerii lor religioase spre a sta, ca toată lumea, pe terenul neutru a ştiinţei, pe terenul „laic".

Anumite partide politice limitează pretenţiile lor pozitivis­te numai la domeniul national, fiindcă ei nu se interesează în mod imediat de purtarea individuală. Nici ei nu sunt mai pu­ţin laicisti, în însăşi principiile doctrinei lor. Nu mărturisesc oare ei înşişi că. nu recunosc în politică decât un singur crite­riu, acela al experienţei sau a ştiinţei faptelor ? De ce n'ar de­nunţa atari partide ca primejdioase, Magisteriul suprem al Bi­sericii care e dator să ferească pe toii credincioşii de influinte perverse? Nu răspândesc ei la cei mai buni învăţăcei ai lui Hristos mentalitatea pozitivistă şi laică. Am spus : politica e ştiinţă practică umană : vrând nevrând, idealul ei se inspira

din principiile moralităţii propovăduite de creştinism ; dacă nu, el se vor inspira din principiile păgâne sau rationaliste. Faptele există; însă interpretarea lor presupune principii: acestea ori sunt creştine ori nu sunt. Mijloc nu este. Poate că niciodată n'a fost mai adevărată vorba lui Isus: „Celce nu e cu mine, împotriva mea este", chiar de ar fi în mod inconştient.

Aug. Laversin.

* Dintre toate popoarele lumei, cel mai mândru şi cel mai

curagios, dar totodată cel mai cuminte în sfaturile sale, cel mai statornic în principiile sale, cel mai dibaciu, cel mai mun- ' citor şi în fine cel mai răbdător a fost poporul roman. Din toa­te aceste însuşiri s'a format armata cea mai puternică şi poli­tica cea mai prevăzătoare, cea mai hotărâtă şi cea mai con-sepuentă ce a fost vr'o-dată. Sinteza sufletească a unui Roman era dragostea de patrie şi de libertate. Sub acest cuvant de li­bertate, Romanii înţelegeau un Stat în care nimeni nu este su­pus de cât legei, şi unde legea este mai puternică de cât oa­menii.

BOSSUET

* Este mai puternic acela care se învinge pe sine, decât a-

cela care cucnreşte o cetata. \ SCHILLER

Crucifixul*) în mănăstirea „Sf. Maria" din Roma, trăia un tânăr călugăr.

Se chema Hildebrand. în urma aleselor virtuţi şi a dinstinselor sale -calităţi intelectuale, se bucura de stima şi iubirea tuturora. De câte ori îl vedea stare,ul, exlama întru sine: Doamne ţine'l spre măn'rea sf. Tale Biserici.

Când superioritatea mănăstirii a socotit că a soit timpul ca Hildebrand să fie triors în stăinătate pentru continuarea studiilor, a fost citat în faţa stareţului, care astfel îi grăi; „Frate! am aflat de hine, ea p e un timp oarecare sa părăseşti c a s a aceasta. Te vom încredinţa grjjei unor oameni cu reputaţie mars. Vei intra, in mănăstirea părinţilor din Clugny pentru ca a -oolo, în societatea acelor călugări înţelepţi să-ţi continui studiile începute la noi aşa, ca atunci când Demnul va a-vea nevoe de tino şi te va chema, să fii stâlp puternic al Bisericii Sale in mijlocul vremurilor ce o sa vină. Hilde-brand, — în semn de supunere — căzu în genunchi înaintea su­periorului său. Fiule! — cotinuă stareţul — nu-ţi pot da altceva decât binecuvântarea şi rugăciunile mele. Dar pentru ca nici una nici alta să nu te părăsească, primeşte — c a ga­rantă — acest mic dar: şi îi întinse un crucifix.

„HUdebrand! continuă stareţul cu adâncă seriozitate — î-ţi dau prin acest crucifix o comoară sfântă şi scumpă! Eu am prim it'o delà un om sfânt, căruia îi pot mulţumi ce-a c e sum azi. Acest crucifix are putere miraculoasă. Cel ce­si pleacă genunchii în faţa luir'şi e cu atenţiune la ceeace şopteşte, jirimeşte sfat şi îndrumări pe toate cărările vieţii. HUdebrand! păstrează aceasta cruce viaţa ta întreaga, căci va veni vremea cân dvei a v e a mare nevoe de staturile ei„.

în dimineaţa zilei urămtoare, Hildebrand plecă spre Ciugny, ducând cu sine şi preţiosul dar: micul crucifix.

*) în româneşte după: Dr. I Klug: : prof, de sociologie la univ. din Pasau: Sontagsbuch — Vasérnapi könyv. pag. 174-181'

* Anii se părândară unul după altul, ear Hildebrand deveni băr­

bat în toată puterea cuvântului. Călugărului din Cluny mai de mul­te ori i-sa dat ocasiunea, să aibă convorbiri confidente cu crucifixul. Ispita l'a încercat şi pe dânsul, dar Hildebrand deja din-tinereţe în­văţase felul de a înfrâna instinctele trupului şi a-le sângelui. Cu toste acestea, diavolul pentru ca să se poată apropia de dânsul, a născocit o metodă specială. înîr'o noapte, pe când luna î-şi strecura palideie-i raze printre gratiile ferestrei modestei odăiţe unde Hildebrand petrecea în priveghiere, ispititorul nevăzut, astfel i-se adresă:

— Hildebrahd! pentru ce petreci anii tinereţii tale în o aşa singurătate? Sufletul tău e plin de cele mai alese calităţi şi talente. Oare nu ai putea să fii mai altfel decât cea ce eşti acum? Ai putea sâ fii cavaler, să raportezi învingeri strălucite, cari ţi-ar împo­dobi fruntea cu cunună de lauri. Oferindu ţi serviciile, ar emula psn-tru tine regi şi domnitori! Sufletul tău e plin de comori, ear voinţa ta e mai tare decât fierul! Nu vezi că tu nu te-ai născut pentru obedi­enţă, ci pentru ca să porunceşti, nu pentru ca să serveşti pe alţii, ci pentru ca să stăpâneşti!! •

Aşa a grăit spiritul râutăţi la urechea călugărului. Hildebrand a început să se roage, ispititorul insă nu sa descurajat, s'a sbiciuit, dar diavolul a continuat asediul. Deodată şi-a adus aminte că ar fi bine să converzeze cu micul crucifix, pe care la primit în dar delà egumenul mănăstirei „Sfânta Maria" din Roma. Sa sculat şi înge­nunchind înaitea crucifixului a început să se roage. După câjeva minute de reculegere a simţit cum i-se umple sufetul de o dulce mângăere, auzea parcă glasuri îndepărtate apropiindu-se de dânsul, până ce la urmă pricepea exact :

Cel ce vrea la fie ucenicul meu, să-şi ia crucea sa şi să vină după mine! Hildebrand ascuîta cu o evlavie adâncă şi sorbea în sufletul său acelea cuvinte -cari se revărsau în suf­letul său asemenea unei beuturi dădătoare de viaţă şi tărie,

Se iviseră zorii dimineţii, când se sculă delà rugăciune, ear clopotele bisericii chemau la sf. liturghie. Hildebrand şi-a părăsit chiliuţa cu faţa îmbrăcată în linişte şi pace cerească.

* Hildebrand a primit invitare la curtea lui Henrich III. L'a văzut pe

rege pe patul de moarte şi în mijlocul celor din u r m ă zbuciu-mari M întinse muribundului spre sărutare minunatul crucifix. A vă­zut pe pruncul rege, pe Henrich IV şi nu odată s'a rügt pentru el şi pentru viitoru lui. Atunci încă nici unul nu v e d e a u în viitor. Nici Hilde-brand şi nici Henrich. Nu vedeau cum l i se vor încrucişa c ă r ă r i l e .

Hildebrand re'ntors la Roma, deveni sfetnicul alor cinci pap; cari s'au părândat în c e l e a ma : tulburi vremuri. Sfaturile sale erau pline de tact şi înţelepciune aşa, încât în scurt t imp perSQana lui deveni legendară. Preoţii curţii papale — nu odată — î'l pândeau, ca să'l vadă adâncit în meditaţiunile sale cucernice. Cu acelea ocaziuni — desbrăcat cu totul de ori ce preocupare lumească — se p leca cu fruntea pe crucifix şi î-şi dădea puţin capul la o parte — vrând parcă — să audă mai bine tainicele glasuri pe cari i-le şoptea Cel răstignit.

Hildebrand deveni papă. Dumnezeu la chemat ia cârma corăbi­ei lui Petru, în vremuri extrem de grele. Când l'au ales, sufletul zmerltului călugăr se umplu de o serioasă îngrijorare, ear lacrimile î-i brăzdau obrajii slăbiţi de atâta lăpădare de sine. Dar a doaua zi — când în calitate de Papa Grigorie VII a convocat corpul cardi­nalilor pentru aranjarea unor foarte importante chestiuni de ale bi­sericii — pe întreaga lui făptură strălucea tradiţionala linişte şi pace cerească. Toţi au ştiut şi înţăies că papa Grgorie VII iarăşi a con-verzat cu crucifixul miraculos, care pe lâng pace şi linişte i-a um­plut sufletul de încredere în viitor, oricât de întunecos şi vijelios s'ar arăta.

Şi oare ce io fi spus miraculosul crucifix? „Vezi pe cel ce a stat răstignit pe Golgota? Şi El fără de mur.

mur a luat asupra sa sarcina răscumpărării precum şi răstignirea cu toate durerile eil! Csl ce-vrea să-şi asigure izbânda, acela trebue să înveţe a, şti purta povoara celei mai grele cruci!"

Aşa i-a vorbit crucifixul şi pentru acea i-a fost faţa atât de li­niştită şi veselă.

# * *

Dar a sosit şi epoca frământărilor. Se scria anul Domnului 1076 . Papa Grigorie convocase con-

ciliul anual în bazilica Sf. loan din Lateran, la ordinea zilei, che-

tiuni de o însămnătate capitală. Dinspre provinciile germane se ridi­cau nori prevestitori de furtună. Henrich IV, prin ţinuta sa de s a ­trap a provocat' biserica. într'un moment, uşa salei unde se ţine con-ciliul se deschide, ear trimisul lui Henrich IV, nu se opri până în faţa papei, căruia astfel i-se adresă: Stăpânul meu, regelé Henrich împreună cu toţi episcopii germani şi italieni te somează, ca imedi­at să te cobori şi să părăseşti scaunul Sfântulului Petru! După ros­tirea declaraţiei trimisul regelui era cât pe aci să fie linşat, Grigorie VII însă l'a luat sub scutul său. Papa luă în mână şi citi actul de detronare aşa după cum l'a concipiat Henrich IV şi care să sfârşea cu următoarele: Afurisit'din partea episcopilor şi judecat prin sentinţa mea, abdică, părăseşte scaunul apostolic pe carele l'ai uzurpat. „Eu Henrich IV din graţia lui Dumnezeu rege, împreună cu episcopii î-ţi zicem: adică!!

Papa Grigoriie ^se ruga în odaia sa îngenuchiat înain­tea crucifixului. Ca de obîceiu ţinea între degete efigia Celui răstig­nit, confundat în cei mai pronunţat extaz, vorbea cu Isus. De astă dată rugăciunea ţinu mai mult ca de obiceiu."

A doaua zi, earăşi se întruni sinodul. Papa Grigorie se înfăţişă înaintea părinţilor sinodali conştiu şi demn. Cu glas hotărât declară războiu regelui german, căci a cutezat să distrugă sfânta le­gătură a alianţei popoară'.or creştine, alianţă chemată să propage pa­cea şi bună înţălegere3; căci a cutezat să submineze acea temelie, pe care popoarele şi-au edificat toată existenţa lor precum şi stima faţă de aşezământul şi puterea care-şi are originea delà D.zeu.

întreg sinodul a rămas încremenit în faţa acelor categorice declaraţii. Insă numai Grigore VII ştia ce i-a şoptit Cel răstignit în acelea oare de adâncă rugăciune.

Se scria anul Domnului 1077 ziua 2 3 Ianuarie. în curtea cetăţii Canossa priveghea un r«ge; Henrich IV al

germanilor. Blestemul şi excomunicarea bisericească îi apăsa gro­zav sufletul şi conştiinţa. Clopotele delà domul din Speier che­mau pe credincioşi la slujba Crăciunului, la sărbătoarea Păcii, pen. tru el însă dangătul lor era ameninţător. Ne mai putâd suferi mus­trarea conştiinţei, a plecat spre Roma. A dus cu sine pe cari îi avea mai dragi, soţia şi pe copilaşul de 2 ani. Papa Grigorie era în drum

spre Germania, când a aflat despre venirea lui Henrich. Cu ce scop? Caută ore pace ori războiu? Ne fiind clară situaţia, papa se retrage în cetatea Canossa. Henrich a căutat pacea. L a 2 3 Ian. 1077 stătea în curtea, cetăţii Canossa şi aştepta răspunsul papii. Aşa, trei zile dearândul cu gân­dul la coroana regală, care era în primejdie,

în una "din camerele cetăţii, papa Grigorie se roagă In genun­chi. E a treia zi de când plecat pe crucifix, aşteapă delà Cel răs­tignit, un cuvânt măcar. Şi oare de ce nu-i grăeşte? Dece'l lipseşte de aceasta mângăere? Oare nu a făcut el totul pentru îvăţătorul şi Domnul său cu scopul, ca să ducă Ia bun sfârşit cauzele sfintei Sale Biserici? Oare nu a stat afară în neaua şi frig un rege, care a venit să-şi plece fruntea împodobită cu hermeiin, înaintea locţiitoru­lui de pe pământ al regelui regilor? Oare la Canossa n ( a biruit Cel răstignit pe trufaşul Henrich?

Crucifixul — însă — n'a răspuns. Dar papa nu s'a descurajat ci se ruga cu tărie şi cu statorni­

cie potenţată: Doamne! Eu sum numai un neînsămnat instrument întru executarea planurilor Tale, spune-mi numai o singură vorbă, a-rată-mi voia Ta. învaţă-mă ce să fac, ca apărând drepturiie Tale să nu jignesc nici un suflet de. om?! Deodată auzi cuvintele: „Cu ce măsură vei măsura altora, cu aceaş măsură ţi-se va măsura„.

Grigorie îl pofti pe rege în faţa altarului, şi după ce cu lacrimi în ochi l'a sărutat dândui binecuvântarea apostolică la deslegat de sub excomunicare.

Henrich IV şi-a luat drumul spre Germania. în toate părţile pe unde trecea, nu întâmpina decât episcopi simoniaci cari îi făceau imputări, numindu-1 laş. Acest fapt a avut nenorocitul efect de a tre­zi în el din nou îngânfarea. După sfârşitul războiului civil din Ger. mania, Henrich IV e.arăşi sa îndreptat spre Roma, acum însă nu ca să se pocăiască ci ca să-şi răzbune asupra papii.

A trebuit să ajungă Grigorie ca să i-se pună contra — papă, care în fruntea armatelor germane a plecat contra Romei. Cu inima sfâşiată de durere a văzut hărţuielile din preajma zidurilor Romei- A văzut pustiirea incendiului care cuprinsese aproape toate colinele e-ternei cetăţi, ca şi care nu se mai văzuse din zilele lui Nero. După

toata acestea, lui Grigorie VII nu i-a rămas alta, dacât să plece în exil.

S'a refugiat în Salerno, unde timp de 7 luni^ a mâncat pâi­nea amară a exilului. Simţea că i-se sfârşesc zilele, că se apropie moartea, dar pe care el o censidera ca răscumpărare.

O singură dorinţă îl păştea: să mai vadă odată Roma atât de mult iubită, să-şi mai rotească înc'odată privirea preste cetatea ce­lor şapte colini.

Cuprins de amară durere stătea plecat pe crucifix, şi ne'ncetat se ruga: Doamne! Ca să facă sluga ta ca să vadă înc'odată eterna cetate? Cu toate că însetoşa grozav după răspuns, nu l'a primit. Din zi în zi aştepta momentul întru care exilul se va sfârşi. în ur­mă ur. morb gréu la trântit Ia pat. Suferea cu o paciinţă uimitoare. De câte ori îl cercetau medicii, întotdeauna îl găsiau cu capul plecat spre crucifix.^Toată lumea vorbea lucruri miraculoase despre cruci­fixul papii.

A sosit şi momentul când papa a simţit plutind aripa morţi deasupra capului său. A făcut o reprivire, o revistă asupra întregei sale vieţi. Asupra primăveri vieţi sale, asupra zilelor petrecute în mănăstirile Sf. Maria «şi Clugriy, asupra restului vieţii care n'a fost altceve decâf un calvar. S'a mai îndreptat odată şi cu graiul stins a zis: „Am iubit dreptatea şi am urât minciuna, pentru a c e a mor ţn exil".

Ultima privire i-a căzut pe crucifix, Mântuitorul se uita" la dân­sul cu blândeţe. Şi Grigorie a auzit şoapta crucifixului:

„Jlstăzi cu mine vei fi în raiu" Ear dacă a murit papa, crucifixul i-l'au aşezat între degete şi

l'au înmormântat în cavoul domnului din Salerno.. \

1. T.

»

Stresemann. ttresemann, în politica sa delà 1924 încoace, pe care a :Condus-o cu îndârjire spre o lichidare a răsboiului, şi o a-[propiere franco-germana, apăra, bine înţeles, interesele Ger­

maniei, înainte de a se preocupa de binele comun al Europei. -Când simplu, când brutal, ştiu să ajungă la ţintă, profitând în mod abil de mica rezistenţă ce opuseră reclamaţiunilor lui aliaţii prea deseori despărţ i între ei, în apărarea drepturilor ior egoiste. Nu i se poate socoti ärept o vină, că lucra atunci ca un bun patriot, îngrijindu-se, de a trage folos din cele mai mici avantajă ce i oferau evenimentele cotidiana.

Totuş, patriotismul lui fu destul de liberal ca să-şi închipu-iască o Germanie îndreptată, folosindu-se atât de redeşteptarea sa in­ternă, cât şi de reconstrucţia paşnică a Europei care ar uita anii în-grozitori de 1 9 1 4 — 1 9 1 8 . Iată pentru ce Stresemann îndrepta de bună voe politica sa spre pacea internaţională, şi fu drept aceea, un protagonist însufleţit de o apropriere franco-germană.

Ori, pentru a aprecia drumul făcut până a ajunge la această concepţie realistă a situaţiei, trebuie amintit că Stresemann fusese în timpul răsboiului, un violent anexionist.

.El fu un propagandist hotărît al realizării, prin victorie, a scopu­rilor industriei germane, va să zică, mai pre sus de toate anexarea teritoriilor de West „bazinul din Briey, şi coasta Flandelor".

In 3 Iunie 1 9 1 5 el declară b. o. la Francfort pe Mein: .Nu mai vrem să ni se ia noua cale spre mare pe care am luat-o cu forţă".

Şi în 22 Iulie 1 9 1 5 : „Trebuie neapărat, să ne întărim, şi să nimicim fără scrupul pe duşmanii noştri, în aşa fel în cât nici unul să nu mai îndrăsnească să ne atace ; pentru aceea, o deplasare a graniţei spre West şi spre Est este cu totul indispensabilă".

Stresemann persista în această atitudine progermanista până la ocupaţiunea Ruhrului. Insă în curând eşecul rezistenţei pasive şi căderea grozavă a mărcii îi deschiseră ochii.

Atunci Stresemann vine la guvern în 12 Aug. 1 9 2 3 , şi începu politica cu care, prin deschiderea negocierilor cu Franţa, avea< să salveze Germania în afară, precum să-i asigure în lăuntru unitatea.

Din punct de vedere religios, se cade să subliniem cumcă fostru ministru de externe era protestant şi franc-mazon. Se ştie c ă populiştii al căror şef era el, fură dintre cei mai aprinşi adversa., ai Centrului şi ai catolicilor în luptele pentru şcoalele confesionale.

Dé altfel Stresemann, nu fu nici-o dată un prea mare admi­rator al Bisericii catolice. In timpul discuţiunilor referitoare la concordai dintre Bavarca şi Sfântul Scaun, el se proclama adversar înverşunat al trimiterii unui ambasador la Vatican.

- R. B. (Croix).

* Lipsa de credinţă religioasă s'a dovedit totdeauna o ră­

dăcină putredă în viaţa popoarelor căci ea nu satisface trebu­inţelor sufleteşti ale oamenilor şi, de regulă, biruinţa este à a-celora care ştiu să-şi păstreze sentimentele religioase.

FRIEDERICH VON HELWALD *

Proba unei afecţiuni curate, este o lacrimă, BYRON

3

€ A 3

Palatul Lateran. ncă un capitol al istoriei a fost încheiat definitiv între păre{ii acestui palat milenar. Diferendul dintre Sfântul

M m a i l Scaun şi statul Italian a fost aplanat spre triumful creştinitâtii întregi şi spre nădăjduita înfrângere a francmaso­neriei care în ultimele clipite cu manevrările ei iscusite, era cât pe aci să împiedece buna înţelegere atât de dorită de am­bele parti contractante.

Palatul Lateran, care a fost ales loc de semnare a aces­tei conventfuni conciliante, se ridică pe una dintre cele şapte istorice coline ale Romei ; pe colina Coelius. începuturile lui datează cu câţiva ani înaintea erei creştine. A fost edificat de un bogat cetăţean, Plautius Lateranus, descendent al unei no­bile familii. Nero pe care frumsejea arhitecturală a acestui pa­lat l'a fermecat, a recurs la cele mai mârşave fapte pentru ca să-i ajungă în stăpânire. După un scurt rechizitoriu asupra u-nor acuze de înaltă trădare contra proprietarului, acesta fiind condamnat la moarte, împăratul se instala cu anturajul său aci. Delà această dată împăraţii romani sunt stăpânii acestui obiect de justificată invidie din partea tuturor pricepătorilor, până când Constantin cel mare, convertit la creştinism, ridi­când alăturea lui basilica, l'a dăruit papii Sivestru I.

In anul 1114 papa Luca a consacrat aceasta bazilică cul­tului sfântului loan Botezătorul şi Sfântului loan Evangelistul iar palatul, până la schisma din Avignon a servit de reşedinţă episcopilor Romei, adecă papilor.

După reîntoarcea lor la Roma papii au părăsit Lateranul pentru a se instala în Vatican. Cu toate acestea importanta istorică a Lateranului nu a încetat ci a egalat în glorie pe con­curentul său temut, Vaticanul. In Lateran sau ţinut cele două-

sprezece concilii ecumenice a căror decisiuni au fost atât de hotărâtoare pentru doctrina şi disciplina catolică.

In ce priveşte basilica alăturată acestui palat, ridicată de, împăratul Constantin, ea rivalizează aceia vaticana pe care o cunoaştem sub numele de basilica sfântului Petru.

Cu toate că oficial altarul din Sf. Petru e cel dintâi Ioc de consacrare al bisericii catolice, cel din basilica laterană nu e cu nimic mai pre jos, căci între alte religii aci sunt păzi­te capetele sfmtilor apostoli Petru şi Paul iar pe altarul princi­pal sfântul părinte şi-a rezervat singur dreptul de a celebra sf. slujbă.

Iată dece fără nici o exagerare basilica laterană nu o pu­tem considera decât alături de cea a sfântului Petru.

•f ION SÂLĂGIANU.

* Omul cinstit îşi face o lege de a tine ce a promis, chiar

şi în lucrurile cele mai mici f

BLANCHARD

*

Fie-care om, până la ultima sa zi, trebue să caute a se educa pe sine însuşi.

D'AZEGLIO

oştii elevi români-unifi ai şcoalelor din Roma.

1. Biserica catolică a Romei vechi în propaga­rea învăţăturilor sale, a adevărului încredinţat Ei de către însuşi Mântuitorul Isus Hristos, s'a folosit pu­rurea de .mijloace pacinice şi civilizate, ferindu-se de ori şi ce violentă şi opresiune în potriva conştiinţelor acelora, către cari se îndreptau cuvintele misionari­lor săi, trimişi în lume potrivit cuvintelor dumneze­iescului învăţător: „Mergând învăţaţi toate neamu­rile" (Matei 28, 19). Armele lor au fost : puterea cu­vântului şi scrisul, căci prin aceste două mijloace se poate reacţiona cu mai bun résultat asupra minţilor şi inimilor spre a le convinge despre adevăr şi a le purifica şi nobilita prin curăţenia şi frumuseta virtu­ţilor creştineşti.

Pentru ca apostolii şi misionarii săi să se poată forma, să îşi poată pregăti sufletele şi inimile spre împlinirea grelei lor chiemări, biserica catolică din cele mai vechi timpuri, a întemeiat şcoli şi institute numite seminarii, pentru instrucţia şi educarea cleru­lui său. Şi mai ales s'au întemeiat asemenea şcoli preoţeşti, în centrul creştinitălei, în eterna Roma, de unde razele curate ale adevărului se răspândesc preste lumea întreagă. In acele şcoli au fost îndem­naţi episcopii, să trimită tineri aleşi, cari întorşi a-poi în terile lor, să poată învăţa şi ei pe alţii, să fie învăţători şi profesori în şcolile din diecezele lor,

sfetnici luminati at episcopilor şi urmaşi ai acelo­ra întru răspândirea adevăratei credrnte şi povătiu-irea spre viata de veci a credincioşilor.

II. Neamul nostru românesc fiind timp de vea-curi multe despărţit şi rupt, prin fatalul destin al is- 1

toriei, delà unitatea credinţei cu Roma, nu a mai cunoscut drumul ei, şi astfel departe fiind de centrul de lumină, care incontestabil acolo este, s'a scufun­dat tot mai mult în întunerec, rămânând şi în* pri­vinţa culturală cu mult înapoia popoarelor, cari mă­car în parte au fost în continuă legătură cu dânsa.

Au fost, e drept, unele cazuri, începând din vea­cul al XVI-lea, ca unii tineri români să fie trimişi la înaltele şcoli din Roma, cu menirea ca să se forme­ze pentru chiemarea de apostoli ai credinţei catolice printre neamurile lor ; însă aceste cazuri afară de u-nul singur, acela al episcopului Giurgiu — Patachi, pre­cum vom vedea, nu au fost de nici un folos biseri-cei şi neamului românesc, fie pantrucă tinerii trimişi nu au perseverat ca să î-şi termine studiile, fié pen-trucă cei ajunşi la desăvârşirea lor, au trecut la ritul latin şi activitatea lor s'a desfăşurat în folosul altor neamuri.

După unirea Românilor din Ardeal cu Roma, la 1700, ni s'a deschis şi nouă drumul spre înaltele şcoli de acolo, cu îndoit folos : bisericesc şi national. Căci tinerii trimişi acolo, s'au întors acasă nu numai lumi­nati în învăţăturile catolice, ci şi întăriţi în conştiinţa latinităţii noastre, făcânduse aci apostoli înflăcăraţi ai amândorora.

Din istoria bisericei noastre cunoaştem numele

şi viata multor foşti elevi ai şcoalelor din Roma, dar o listă completă a lor până acuma nu s'a publicat. De aceea ne vom sili noi, pe baza notiţelor răsleîite prin operele câtorva scriitori, dar mai ales pe baza extraselor făcute din registrele colegiului de Propa­gandă de către acela carele a fost sirguinciosul scru­tător de arhive, răpausatul Dr. loan Ardeleanu fost profesor la liceul din Beiuş şi preot în dieceza noa­stră, precum şi a însemnărilor făcute de noi din regis­trul alumnilor colegiului grecesc al S. Atanasie, să dăm o listă cât mai completă a lor, începând din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. 1).

Institutele sau colegiile în. cari au studiat stu­denţii români la Roma sunt :

A. Colegiul de Propaganda, înfiinţat la anul 1627 de către Papa Urban al VUI-lea, cu scopul de a creş­te preoţi pentru misiunile din celelalte continente şi pentru diecezele din Eoropa supuse S. Congregatiuni de Propaganda Fide şi lipsite de preoţi. Acest cole­giu şi-a avut delà început şcoalele sale organizate după vechiul sistem latinist, adecă : humaniore, retori­ca, poesis, trei ani filosofie şi patru ani teologie, cu dreptul de a da grade academice, cari sunt frecven­tate şi din partea elevilor altor colegii mai mici.

B. Colegiul grecesc al Sfântului Atanasie, înte­meiat de către Papa Grigorie XIII la anul 1577, pen­tru a se creşte şi forma barbati luminati de naţiunea

1). Nota. Însemnările lui I. Ardelean au fost publicate în revista „Transilvania" din Sibiu a. 1877 No. 11. Dar fiindcă a c e a revistă foarte cu greu se mai află acum. credem c ă este de folos să le publicăm din nou complectate cu datele privitoare la elevii cari au fost şi în alte colegii din Roma, continuate până în zilele noastre.

greacă, cari apoi reîn'orşî în patria lor ca monachi, preoţi şi chiar laici, să muncească pentru ridicarea neamului lor din mizeria şi întunericul în care căzuse dupăce a ajuns sub domnia Turcilor şi să-1 readucă la unitatea bisericei Dar aproape delà început au fost primiţi în colegiu şi tineri de alte naţiuni, c a : Ruteni, Albanezi mai ales din cei emigrati în Cala­bria şi Sicilia şi chiar câţiva români din principate. 1)

Prin ocuparea Romei de către armata marelui Napoleon, la începutul veacului al XlX-lea colegiul fiind despoiat de averi, a trebuit să fie închis şi nu­mai în anul 1847 a fost redeschis. După această e-pocă au fost primiţi în Colegiu tot mai multi Ruteni din Galitia, ajungând aşa împreună şi cu câţiva Bul­gari, să domineze elementul slav acolo şi să se nu­mească colegiul greco-ruten.

După restaurarea mitropoliei noastre la anul 1853, Pontificele Piu al IX-lea a înfiinţat şi pentruv noi 4 locuri gratuite în acest colegiu, după cum arată o inscripţie pusă în unul din pereţii scărilor delà etajul I, de următorul cuprins:

P I O I X P O N T . M A X . Religionis fautori ac vindici Qui hierarchia graeci ritus catholici In Transylvania vicinisque Instaurata Aucta Sacrorum Antisititibus Mage Devinciis Eorum cleri institutioni consuluit fündis attributis Uti quatuor alumni hoc in conlegio gratuito alantur

D" Vezi despre colegiul g r e c e s c : P. R. Netzhammer 0 . S. B . , Das griechische Kolleg in Rom, Salzburg 1905 şi P. C. Korolevskij în revista s a :

„Stoudion", a. 1 9 2 7 ; apoi despre t o a t e : Kirchen Lexicon, tom. III pag. 6 1 6 şi urm.

Moderatores ejusdem conlegii Ne singularis facti memoria intercidat P. An.

MDCCLIX. In anul 1897 Papa Leo XIII voind să readucă

colegiul la destinaţia lui originară de a forma preoţi numai de ritul grec curat, pentru Ruteni a deschis un colegiu separat, iar pe elevii români i-a trecut în colegiul Propagandei. După războiul mondial însă iară au fost primiţi şi câţiva elevi români. Elevii frecventează şcoala col. de propaganda.

Astăzi colegiul stă sub conducerea Părinţilor Benedictin! cari au trecut la ritul grecesc şi oficiază în acest rit şi în limba greacă care în colegiu se cultivă foarte mult.

C. Colegiul germano-ungar, înfiinţat la anul 1552 de către Papa îuliu III la stăruinţa şi rugăminţile S. Ignatiu de Loyola întemeietorul ord ului Iesuitilor, spre a provedea cu preoţi învăţaţi şi zeloşi biserica cato­lică din Germania ajunsă în stare foarte deplorabilă în urma reformatiunei luterane. In anul 1579 a fost împreunat cu aceasta şi micul colegiu întemeiat pe seama tinerilor maghiari de către celebrul preot ma­ghiar iezuit : Ştefan Szânto sau Arator şi i-s'a dat numele de : germano-ungar. Elevii acestuia stau şi acum sub conducerea părinţilor iesuiti şi elevii lui frecventează celebra lor universitate Gregoriană.

III. începem cu cel mai vechiu, adecă cu cole­giul germano-ungar unde aflăm un elev român cu mult înainte de unire, pe Gheorghe Buitul, născut în Caransebeş din părinţi nobili. Rămânând orfan de părinţi a fost adoptat de un misionar franciscan cu

numele Ştefan Szentandrâsy (1571-1630) săcui din Mădefalva. Acesta Fa trimis pe Buitul la şcoli la Al-ba-Iulia apoi la Viena la filosofie şi Ia urmă la Ro­ma unde a intrat la 27 Noemvrie 1619, în etate de 27 ani şi-a terminat teologia. Acolo a întrat în ordui Iesuitilor la 26 Maiu 1623 şi după ce a fost hiroto­nisit preot după ritul latin, s'a întors în Ardeal şi a fost câtva timp profesor în Alba-Iulia. I).

După unire în acelaşi colegiu a studiat loan Consiantin Pataky, sau Giurgiu, urmaşul lui Atanasie în scaunul episcopesc (1715-1727). A fost trimis Ia Roma de către celebrul Părinte Iesuit Hevenesy şi a întrat în colegiu la 24 Octomvrie 1705. Dupăce a fost hirotonisit preot după ritul latin şi a luat doctoratul în teologie, în 9 Setemvrie 1710 a plecat ca misio­nar în Ardeal, tara Făgăraşului, şi trecând la ritul grecesc a fost numit episcop, după cum este cunost din istoria bisericei noastre.

IV. înainte de anul 4700 în colegiul de Propa­ganda au întrat trei tineri :

1. Stefan Vegese, întrat la 6 Februarie 1648 ; nu ştia nici ceti nici scrie, nu vorbea nici italieneşte nici latineşte, dar ştia bine limbile : română, greacă şi turcească. Se pare dară că nu era daco-român, fără poate vre un imigrat din peninsula balcanică.v In 27 Septemvrie 1659 provăzut cu îmbrăcăminte şi bani de drum s a reîntors în patria sa. Dupăce nu se spune despre el ca ar fi făcut jurământul prescris

!)• Dr. A. Veress : Fontes rerum hungaricarum, Budapest 1917, tom. lìl pag. 26. Dr. Arpad Bitay : A român nyelv a gyulafehérvàri tanintézetek-

ben a XlX- ik szâzadban, în ziarul „EUenzek" din Cluj. supl. a. 1925 No. 107.

prentru alumnii acelui colegiu, se vede că nu a făcut acolo nici o ispravă şi de aceea à fost trimis acasă.

2. Ioachim Vuolfi (?) moldovean din oraşul Baia dieceza Bacăului (dubio se zice în informaţie) năs­cut din părinţii Nicolae şi Ecaterina ambii catolici ; a întrat la 21 Noemvrie 1676, ştia foaite bine lim­bile : română sau moldovenească, latină şi poloneză şi în câtva cea italiană ; era în vrâstă de 22 ani şi a fost dus la Roma de către călugărul franciscan Vito Pilulli (evident greşală în loc de Piluzio). A fă­cut jurământul în anul 1677 şi a plecat din colegiu dupăce a terminat teologia şi a fost hirotonisit preot. Era tinăr cu purtare foarte bună, cu multă minte şi prudiniă şi de aceea se nădăjduia că va fi un bun preot.

Numele şi toate celelalte împrejurări arată că a-cest preot nu a fost român, ci neamţ sau polonez ai cărui părinţi se aşezaseră în Moldova, unde se afla ca misionar Vito Piluzio cars pe la anul 1680 ajunse vicar apostolic şi arhiepiscop titular de Mar-cianopolis 1).

3. Stefan Wiege (poate Blegea) fiul lui Sţratilat şi al Ştefanei amândoi schismatici sau eretici, băia­tul nu ştia să facă deosebire, în etate de 13 ani, năs­cut în oraşul Iaşi în Moldova. A fost dus la Roma de către un Părinte Conventual (Franciscan), vorbe­şte limba maternă şi puţin pe cea italiană : nu ştie ceti nici serie. A fost primit în colegiu la 15 Febru­arie 1689. In 28 Aprilie a fost dimis din colegiu, dân-dui-se bani de drum şi îmbrăcăminte, pentrucă delà început s'a văzut că nu era capabil nici de disciplină

1, N. lorga ; Studii şi documente, II. pag- 158.

nici de învătetură şi deaceea a fost dimis ca să nu conturbe pe ceialafi. Aceştia credem că au fost de ritul latin, deaceea nici nu îi socotim de ai noştri.

V. Starea culturală a poporului român din Ar­deal pe la sfârşitul veacului al XVII-lea era nespus de ticăloasă. Poporul de rând era rob legat de glie, lipsit de şcoli, ba chiar oprit de a-ş trimite copiii la şcolile streine şi înşişi preo|îi cari numai prin potcapiu se deosebeau de lărani : „stăteau pe marginea săl-bătăciei şi nu ßra decât ţărani trăind viata obişnu­ită a ţăranilor." 1) Văzând această dejositoare stare mitropolitul Atanasie, în conferinţa ţinută la Viena în anul 1701, a cerut să i-se deie suma de 36000. floreni, preţul cerealelor vărsate de clerul său la de­pozitele militar pentru alimentarea armatei împără­teşti în războaiele cu Turcii pentru înfiitarea şi sus-tinerna unei şcoli româneşti în Alba-Iulia; iar în si­nodul din anul 1702 s'a cerut ca să fie trimişi 5 ti­neri români lâ şcolile din Viena, Tirnavia (Nagy-Szombat) şi Roma pentru a se perfecţiona în studii mai înalte, şi tot atunci au şi fost recomandati cei 5 băieţi destoinici spre acel scop. 2) In acelaş an s'au deschis pentru tinerii români şi şcolile catolice din Cluj, Braşov şi Sibiu.

Nu ştim însă că afară de loan Giurgiu-Patachi, cine au fost ceialalti şi unde au fost trimişi.

VI. La Roma în colegiul Propagandei, după regis­trul copiat de I. Ardelean, aflăm tineri români pe la

1. N. iorga; Sate şi preoţi din Ardeal pag. 168-9. 2. Milles: Tymbolae, pa. 362.

anul 1738. căci în acest an se spune că la 13 Fe­bruarie fostul elev al colegiului Samuil Caliani (Ka-lliany) novitiu al ordului S-tului Vasile, a scris prefec­tului Propagandei, cardinalului Vincenju Petra, că la 9 Februarie a fost trimis la novitiat la Muncaciu (mănăstrea din Blaj numai după acest an s'â des­chis.) Acesta se pare dară a fi fost cel dintâiu elev român în Propagandă. 1)

2. Petru Aron, a făcut jurământul în anul 1742 luna Maiu 26, deci a mers la Roma cu un ah sau doi mai înainte, poate Ia anul 174Ö împreună cu ceialalti doui cari urmează. A fost hirotoint preot la 30 Iulie 1743 în biserica S. Atanasie de către arhi­episcopul grec Dionisie Modino. Când a depus ju­rământul a mai promis în chip deosebit că va fi su­pus şi ascultător episcopului său loan Inocentiu Ga­in. P. Aron a fost cucernicul episcop urmaş al lui Clain şi întemeitorul şcoalelor din Blaj.

3. Grigorie Major. Despre el se spune numai atâta că a fost hirotonit preot la 17 Decemvrie 1745 de către acelaşi arhiepiscop ca şi Aron şi s'a reîn­tors acasă în anul 1747. După I. Raliu, Maior ar fi mers la Roma în anul 1740 şi s'a călugărit după ce s'a reîntors acasă. El a fost marele dar pujin norocosul episcop de mai târziu.

4. Silvestru Caliani (Kalliani). Şi despre aceasta se spune numai că era monah basilian şi s'a reîn­tors acasă de o dată cu G. Maior preste Viena. A

1. Despre călugării din Blaj vezi Dr. loan Raliu: Din irecutul Ordu­lui bazilitan în •• Anuarul institutelor de înv. din Blaj, a.1911-12, şi Dafscălii noştri, în anuarul a. 1907-8.

ajuns, şi el profesor la şcoala preoţească şi prepozit al mănăstirei, prieten şi tovarăş de luptă al lui G. Maior în certurile avute cu episcopii Aron şi Rednie, apoi mult timp prepozit al ordului.

5. Toma Popouici din Oradea-Mare, de 18 ani. A întrat în 31 Maiu 1747, ca student în retorică. A depus jurământul în 29 Noemvrie 1749 fiind student în anu al 2-lea de filosofic In anul 1752 luna Ianu­arie s'a reîntors acasă preste Viena din causa de morb.

6. Teodor Bulea (Bullya) tot din Oradea de 14 ani. A întrat de odată cu cel de mai înainte şi a studiai până la retorică. A depus jurământul la 21 Noemvrie1749. Alte însemnări despre el nu sunt.

Se vede că aceşti doui tineri au fost cei cari fură primiţi în colegiu în urma rugăreî episcopului romano-catolic al Orăzii Nicolae Csâky care după numirea sa de episcop în anul Ì737 a cerut să fie primiţi în acel colegiu patru tineri români din diece­za sa, dar a primit loc numai pentru doui pe cari se vede că poate, din lipsa de indivizi potriviţi, nu­mai în anul 1749 i-a putut trimite, dar neavând no­roc să îşi poată termina studiile şi şă vină acasă ca preoţi, pe alţii nu au mai trimis nici succesorii Iui.

7. Francise, ca ieromonah^ Filoteiu, Laslo, fiul lui Ştefan din Odorheiul săcuîesc, a întrat în colegiu la 10 Decemvriel753 în etate de 23 ani. A făcut ju­rământul în 2 Iulie 1756 şi în acelaşi an s'a reîn­tors a casă şi a întrat în ordul S. Vasile. In anul 1760 era profesor de retorică în gimnasiu. In trei rânduri a fost prepozit al ordului şi în anii 1770-

1772 vicar general episcopesc. A răpausat în anul 1810,

8. Alexiu A. Murăşan fiul lui Ladislau, a întrat în ord în anul 1762. In colegiu a făcut jurământul la 5 August 1765. In anul 1779 a fost trimis ca mi­sionar în Bănat. Alte informatiuni despre el nu am aflat.

9. Sabatiu Metz, poate Meciu, fiul lui Talomir (?) Metz din comuna Răşinar, călugărit în anul 1761. A depus jurământul tot la 5 August 1762. In notă scrie rectorul că monahii trimişi delà Blaj, cu esceptja a-celora despre cari va face amintire specială, ceea ce însă nu se află nici la unul, sa'u purtat foarte bine.

10. Iacob Aron fiul Iui Alexaudru Aron (proto­popul din Roşia Abrudului). A fost trimis la Roma după ce în anul 1758 intrase în ord. A depus jură­mântul de o dată cu cei doi precedenti şi toti trei au fost hirotoniţi preoţi la 12 Februarie 1765 în biserica Sf. Atanasie de către arhiepiscopul greco-unit Schiro. în notă spune rectorul despre el : „Excellens in Co­llegio, in ministero, in Patria". Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari bărbaţi ai biserici noastre. A re-

, pausai ca prepozit al Capitulului din Oradea la 21 Februarie 1788,

11. Vasile Toma, Kereszteşi, fiul lui Toma K. născut în comuna Bodogaia de jos în judeţul Odor-heiu. A întrat îrrord în anul 1763. Jurământul l'a pus la 29 Iauarie 1767. Are nota: „In omnibus effloruit". în anul 1771 a fost trimis ca misionar în Bănat. A răpausat în anul 1783.

12. Ambroziu, Auxentiu, Sadi, fiul Iui Daniil. A întrat în ord în anul 1762. A depus jurământul de o dată cu Kereszteşi.

Are nota: „Ingenio per studia parvo". Urmările acestei debilitati a minte! lui s'au arătat mai târziu, căci fiind ales în ami) 1768 prepozit al ordului, s'a clătit la minte şi a fost suplinit în oficiu prin vicarul episcopesc Iacob Aron.

13. Ieronim Kalnoki, fiul lui Ştefan, din târgul Odorheiu. A depus jurământul în aceeaşi zi cu cei doi precedenti. A răpausat în anul 1792.

14. Spiridon Farkaş alias Fogarasi, A întrat în ord în 'anul 1769. A fost mult timp profesor de gramatică având şi pană la 50 de învăţăcei. Ca preot foarte zelos şi bun orator umbla şi pe sate, predicând cu­vântul lui Dumnezeu. în anul 1784 a fost trimis la

mănăstirea din Alba Iulia* Are nota: „In omnibus praeclare se gessit".

15. Basiliu Benedict Farkaş, frate cu Spiridon. Au întrat în călugărie şi au mers la Roma în acela­şi timp. A fost mult timp prepozit al ordului în care rămăsese numai singur. A răpausat în anul 1830. A-ceşt a au mai avut un frate cu numele Nicolae care a fost agent politic în Viena. Acesta cu mari cheltu-eli le-a câştigat diploma lor de nobili, din care s'a văzut că numele lor adevărat a fost Fogarasi. iar cel de Farkaş l'au luat după bunicul lor chemat Volf-gang. De aceea au şi cerut în anul 1778 delà con" gregatia de propaganda să le coreagă numele de Farkaş în cel de Fogarasi:

16. Iacob, Petru, Partenie. A întrat în ord în a-nul 1766 şi a fos trimis la Roma împreună cu fraţii Farkaş, depunând acolo tojrtrei jurământul în 2 Feb­ruarie 17 71. Reântors acasă a fost mul timp profesor la liceu şi ca orator distins, umbla şi el pe sate pre-

dicând şi spovedind pe credincioşi. A răpausat în anul 1790.

17. De o dată au fost trimişi din Blaj la Roma în anul 1874: Ioachim Pop, Gheorghe (în călugărie Gavriil) Şincai şi Petru (în călugărie Paul) Maior, totj trei ieromonahi ai ordului Sf. Vasile cel mare. In aceeaş zi, 15 August 1775, au „depus jurământul prescris şi tot împreună au plecat din Roma după terminarea studiilor în anul 1779.

Ioachim Pop are în analele Propagandei menti-une deosebită ca: „Optimus praeclarusque in omni­bus judicio turn aequalium turn superiorum". După reîntoarcerea acasă a fost profesor de gimnaziu şi de teologie şi câtva timp prepozit al mănăstirei Sf. Treimi. A scris şi o Teologie dogmatică mult lăuda­tă din partea iui S. Clain, f 11 Noemvrie 1803.

18. Gheorghe $incai la porunca împătatului s'a oprit un an la Viena penrru complectarea studiilor. In anale se zice depre el că era de fire învăpăiat, minte ageră şi purtare bună. După depunera jură­mântului a scris acest vers:

Sis licet oceano, gelidis licet undique saxis Et sis Ceruleis undique cinctus aquïs Inde tarnen posses aliquam sperare salutem Si votum violes, spes tibi nulla subest. într'o notă ulterioară se înseamnă despre el :

„Anno 1784 exuit statum religiosum-prese la veste secolaresca- et incessit habitu saeculari non conser-vans nec disciplinam de habitu talari", umbla adeca îmbrăcat în vestminte nemeşeşti şi încins cu sabie după obiceiul de atunci.

In 5 Decemvrie 1780 scria din Blaj la Propagan­da că era învătetor la şcoala normală (primară) şi avea cam 150 de elevi. In anul 1781 propunea în clasa: „poesis" iar în 1782 a fost numit director al şcoalelor româno-germane „valachico-germanicarum" şi catechet în Blaj. Viata lui ulterioară este bine cu­noscută.

19. Petru Maior încă s'a oprit un an-anul şco­lar 1779-80 — în Viena, având la aceasta şi concesiu­nea Congregatiunei de Propaganda, spre a studia dreptul canonic, dar fără mult folos, căci ajungând^ pe atunci să stăpânească şi la universitatea din Vi­ena ideile gallicane şi febroniane, botezate după ma­rele lor patron cesaropapîstul împărat Iosif al II-lea : „Iosefinism", s'a molipsit şi el de acele idei osindite de către biserica catolică, cari apoi sau strecurat şi în opusculul său numit: „Procanon", o lucrare ne­isprăvită şi netipărită de el cât a fost în viata I).

Viata lui ulterioară este de asemenea în de ob­şte cunoscută.

Cu aceştia trei s'a închiat şirul elevilor români din Propaganda în veacul al XVIII-lea şi credem că nu se putea pune o cunună mai frumoasă acelui număr de tineri distinşi cari în primul veac al unirei noastre cu Roma au fost chiemati ca prin credinţa şi ştiinţa romană, să întărească temeliile binecu­vântatei revărsări de daruri ce s'a făcut prin acea unire, asupra neamului românesc.

După anul 1779 nu sau mai trimis alti tineri ro­mâni la Roma, pentrucă împăratul Iosif II în mania

1). P. Măgureanu : Petru Maior şi unirea în biblioteca „Să fie lumină" din Lugoj No. 11. 4

lui de reformator s'a atins şi de viata bisericeasca şi bine ştiind că educaţia tinerimei este întâia treaptă pentru a subjuga biserica, în anul 1781 a oprit de a se mai trimite tineri la Roma şi a ordonat ca pe cei, ce se aflau acolo să îi trimită în colegiul înfiinţat de ei în Pavia şi format întru toate după gustul şi ideile sale.

20. Intre foştii elevi răpausati ai acestui colegiu mai este de amintit : Valentin Dragoş, doctor în fi­losofic 1902-1908 răpausat ca paroh în Satu-Mare în anul 1926.

In Roma a răpausat la 4 Iunie 1913 şi tinărul. Lamentili Lazar din dieceza Gherlei.

VII. 1. In colegiul S. Atanasie cel dintăiu elev ro­mân a fost unul cu numele : „Marco Boivoda di Blachia", adecă Marcu Voevod din Muntenia, în trat în anul 1585, dar a şi plecat în acelaş an refuzând să depună jurământul prescris.

2. Al doilea a fost:- „Antonio Varsi (poate Vârşa) della Valachia". Timpul întrărei şi al petrecerei lui acolo nu se ştie. Probabil că a studiat gramatica greacă şi latină şi dupăce a stat în colegiu 7 ani a plecat cu destinaţie necunoscută. Cronica posterioară a colegiului scrisă pe la anul 1624 spune că pe a-tunci era secretarul Domnului Munteniei, a Iui Radu Mihnea (1623-1626). I).

3. In anul 1725 încă se spune că era acolo un grec, sau tot român din Valachia 2). Poate că aces-

I). O. Korolevskij loc citai. Pune însă greşit anii domniei lui Radu Mihnea şi Alexandru Coconul.

2). R. Netzhammer loc citat pag. 37.

ta a fost acel Radu Rădutiu despre care însemna­rea lui 1. Ardelean ne spune că era născut din pă­rinţii Mareu Agorasto, poate un imigrat levantin, şi Ioana din Târgovişte în Muntenia (Valachia) de ri­tul grecesc. A întrat în colegiu la 8 Februarie 1720 şi a început studiile delà alfabet ducându-le până Ia logică. A făcut jurământul întâia dată la 12 Sep­temvrie 1723, iar a doua oară la 28 Martie 1725, a-cum mai pe urmă legându-se că va rămânea puru­rea în ritul grecesc şi nu va cere nici când să i-se permită a trece la cel latin. In anul 1728 a primit ordurile cele mici şi în 1729 a mers în Sicilia şi â întrat în ordul S. Vasile cel Mare, dar nu a perse­verat. Ce s'a mai ales de el nu se ştie.

4. După restaurarea colegiului întâmplată la a-nul 1847, cel dintâiu elev român a fost: loan Sabo născut la 16 August 1836 în comuna Istrău din die­ceza Orăzii-Mari. A stat în colegiu delà 31 Octom-vrie 1853-10 August 1859 Doctor în teologie. In in­formatami se zice că a fost: Multo ingenio praeditus", minte mare, cum a şi fost, dar nu a produs nimic pe terenul literar. A fost hirotonit preot celibe după reîntoarcerea acasă la 4 Septemvrie 1859 şi a ajuns canonic laOrdeaşi episcop la Gherla, t 1 Maiu 1911.

5. Vasile Iutiu născut in comuna Dindeleag, die­ceza Orăzii la 31 Ianuarie 1833. A stat în colegiu delà 5 Februarie 1855-10 August 1859 Doctor în te­ologie. A fost hirotonit şi el preot celibe de o dată cu Sabo, a ocupat mai multe oficii la centrul diecezei şi a răpausat paroh-protopop în comuna Vadul-Cri-şului la 30 Iunie 1886. Iutiu s'a distins şi pe terenul

literar publicând multe poezii în almanachurile: „So­cietăţii tinerimei române din Oradea".

6. Victor Minali născut în comuna Ieud, Mara­mureş diecez Gherlei, la 19 Maiu 1841. A stat în colegiu în anii 1857-1863, doctor în filosofie şi teo­logie. A fost hirotonit preot celibe în Roma la8No-emvrie 1863. Episcop al Lugojului 1875-1895, apoi arhiepiscop şi mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş 1895 21 Ianuarie 1918.

7. Augustin Lauran, născut la 5 Decemvrie a-nul 1844 în comuna Petea, dieceza Orăzii A stat în colegiu din 24 Octomvrie 1859-15 Iulie 1867; doctor in filozofie şi teologie, A fost hirotonit preot celibe în Roma la 4 Iulie 1867 ; Informatiuni: „In virtuti-bus et scientia nituit. Ta sua tesi mirabile (tesa de doctorat în teologie) si conserva în biblioteca di pro­paganda" . După o strălucită şi rodnică carieră bi­sericească a răpausat ca prepozit capitular în Ora­dea la 16 Octomvrie 1912.

8. loan Chindriş, născut la 6 Iulie 1849 în co­muna Budeşti, Maramurăş dieceza Gherlei. A întrat în colegiu la 5 Decemvrie 1863 ca student de gra­matica II şi a urmat până la anul I filosofie, când din causa de morb a trebuit să se reîntoarcă aca­să. Informatiuni: „A. 1867 adversa valetudine domum rediit. Simplex, î ictus, pïusque iuvenis, magna fuit ingenii vi, sic ut desiderami sui apud omnes reliquit".

9. Ludovic Lemeni (Leményi), născut la 14 Mar-tte 1849 în comuna Trip, dieceza Gherlei. A întrat în colegiu tot la 5 Dec. 1865 şi a făcut aceleaşi studii cu Chindriş. A răpausat în Roma la 6 Noemvrie 1867

şi a fost înmormântat în biserica colegiului. Informa-tiuni: „Pietate, innocenza atque obedienta summope-re praestitit".

19. Ştefan Erdeli, nepotul episcopului Vasile E r deli, s'a născut la 20 Martie 1851 în oraşul Macău (acum în Ungaria) dieceza Orăzii. A întrat în colegiu la 15 Octomvric 1864 ca student de gramatica II, dar a stat numai 3 ani terminând retorica apoi ne-având chiemare la statul preoţesc a ieşit şi a studi­at medicina tot în Roma, rămânând însă toată via­ta un foarte bun creştin şi devotat fiu al biserecei. A răpausat în anul 1911 ca medic în Orăştie.

11. loan Ciceronescu, născut în comuna Sititelec, dieceza Orăzii, la 18 Noemvrie 1851. A întrat în co­legul la 18 Inlie 1867; doctor în filozofie şi teologie. A fost hirotonit preot celibe în Roma 5 Aprilie 1874. Reîntors acasă a ocupat pe rând oficiile de: profe­sor la preparandie, vicerector seminarial, secretar e-piscopesc şi protonototar consistorial şi a răpausat la 11 Maiu 1904 ca paroh şi protopop onor. în Borleşti. Informatiuni: „Die 16 Maii 1874 expleto summa cum laude studiorum curriculo, optimique a l u m n i . . . . . . . undequaque impletîs, domum suam rediit, spem de se valde bonam ingerens". A fost om genial dar ca atâţia alţii cu pu{in spor în viată. 12; Vasile Lucaciu, născut la 22 Ianuarie 1851 în co­muna Apa, dieceza Gherlei. A întrat în colegiu la 29 Octomvrie 1868. A studiat filosofia, luând docto­ratul, şi anul I—II de teologie, când din cajjsă de morb, se zice că era tuberculos ! a trebuit să plece în pa­trie. In anul următor s'a reîntors să-şi continue • stu­diile, dar a fostftsilit iară să plecefşil.terminând a

casă studiile s'a căsătorit şi a fost hirotonit preot în anul 1874. în informaiiuni se zice: „Pius, mitis, op-timam de se spem dabat". Cât a fost de blând în vi­ată s'a văzut din luptele politice în cari s'a ridicat în­tre cei mai mari bărbaţi ai neamului. A răpausat la 22 Noemvrie 1922-

13. Iuliu Dragoş, născut la 18 Februarie 1854 în comuna Tur, dieceza Gherlei. A întrat în colegiu de odată cu V. Lucaciu la 29' Octomvrie 1868. S'a reîntors acasă după 6 ani doctor în filosofie şi teo­logie, în anul 1874 şi fiind prea tinăr a fost hiroto­nit preot numai în anul 1876. Informaiiuni: „Acriin-genio pollens juvenis plurimum in studiis profecit. Pius bene moratus, vereque catholicus, spem de se valde bonam reliquit, nihilque in eo nisi . aliquid vi-alis roboris deesse visum est". A răpausat Ia 18 Sep­temvrie 1900.

14. loan Ardelean, născut la 18 Noemvrie 1850 în Oradea. A întrat în colegiu la 23 Noemvrie 1869; doctor în filosofic Hirotonit preot celibe în Roma la 23 Maiu 1875. Reîntors acasă a luat şi diploma de profesor în litere la universitatea din Budapesta şi a funtionat ca profesor la liceul din Beiuş în anii 1875-1889 şi un an 1889—90 la Blaj, apoi a fost preot în mai multe parohii şi a răpausat penzionar la 9 Au­gust 1909. A scris bine documentata: „Istoria diece­zei gr.cat. de Oradea-Mare în 2 volume şi a colabo­rat la revistele: „Transilvania" si „Foaia bis. şi şcol." din Blaj.

15. Octavan Blăjanu (Blasianu), născut la 30 Ianuarie 1854 în comuna Ilia de Murăs, dieceza Lu­gojului. A întrat în colegiu la 23 Noemvrie 1869 dar

a stat numai 8 luni şi din causa de morb s'a reîn­tors acasă. Şi în puţinul timp cât a stat acolo a me­ritat o bună informatiune: „Optimae spei adolescens, acri praeditus ingenio". A răpausat ca advocat în Făgăraş.

16. Beniamin Pop, născut la 6 Februarie 1858 în comuna Bardolti dieceza Lugojului. A în traf în co­legiu la 5 Decemvrie 1875, dar neavând vocatiune spre statul preoţesc după 2 ani s.a reîntors acasă.

17. umiliti Bardoşi, născut la 2 Mai 1857 în o-raşul Reghinnl-Săşesc, arhidinceza de Alba-Iulia şi Făgăraş. A întrat în colegiu la 10 Noemvrie 1877, dar după 2 ani s'a reîntors şi el acasă. A studiat drep­tul şi, a ajuns funcţionar de stat, A răpausat în anul 1902 ca inspector de matricule civile în Lugoj.

18 Augustin Bunea, născut la 30 Octomvrie 1857 în comuna Vadu, judeţul Făgăraş, arhidieceză. A întrat în colegiu la 10 Noemvrie 1877. A fost hi­rotonit preot celibe în Roma la 4 Decemvrie 1881 şi s'a reîntors acasă în anul următor doctor în teola-logie. Informatiuni: „Quo tempore in collegio moratus est disciplinam ad exemplum servavit" El a fost ma­rele istorie şi lustrul bărbat al bisericei noastre. A răpausat la 30 Noemvrie 1909.

19. loan Gaurilaş, născut la 24 Martie 1861 în comuna Zagra, dieceza Gherlei. A întrat în colegiu la 30 Septemvrie 1878 şi a stat 4 ani terminând fi­losofia şi doi ani de teologie. Tânăr de foarte bună speranţă: „Optimae spei juvenis", dar din causa de morb a trebuit să plece în 5 Maiu 1881. Toamna s'a reîntors în colegiu dar în anul următor, la 25 Feb-

marie a trebuit să plece din nou şi la scurtă vreme după acea a răpausat.

20. Demetriu Radu, născut la 7 Noemvrie 1861 în comuna Radesti (mai înainte Uifaîăul-Săsesc, Ju­deţul Alba) arhidieceză. A întrat în colegiu la 4 Noe­mvrie 1879 şi a stat 6 ani luând doctoratul în filo­sofie şi în teologie, acest din urmă-' „plaudentibus omnibus". A fost hirotonit preot celibe în Roma la, 26 Iulie 1885. Informatiunile spun: „Die 15 Nov. 1885 regressus est în patriam, qui ingenio praedi-tus et assiduitate constans, multum in studiis profe-cerat, et bonitate morum eluxerat". Viata lui de ma­re arhiereu şi moarte-ai de -martir national, 8 Decem­vrie 1920, sunt în de obşte cunoscute.

21. Vasile Hossu, născut la 30 Ianuarie 1866 în oraşul Târgul Murăşului, arhidieceză, A întrat în co legiu la 20 Octomvrie 1882. A luat doctoratul în fi­losofie iar după terminarea anului al 3-lea de teolo-logie un morb greu l'a silit să se reîntoacă acasă, dar fiind unul dintre cei mai distinşi studenti, la propunrea copului profesoral i-sa dat doctoratul în teologie fără examen. în informatuni este foarte ni­merit caracterizat: „Juvenis optimi ingenii, pietate ac prudenta praeditus,,. A fost hirotonit.preot celibe în Blaj la 27 August 7888 şi după o strălucită cari­eră eclesiastică a ajuns de tinăr episcop la Lugoj (1903-1912) apoi la Gherla (1912-1916). A răpausat la 13 Ianuarie 1916.

22. Octauian Moiioc, născut la 10 Decemvrie 1868 în comuna Năsăud dieceza Gherlei. A întrat în colee-giu odată cu V, Hossu, După 3 ani ca absolvent de

anul I de filosofie fiind greu bolnav a plecat acasă şi a repausat la 29 Iunie 1885.

23 Corneliu Bulcu, născut la 13 Septemvrie 1866 în comuna Beiuş, dieceza Orăzii. A întrat în colegiu la 5 Decemvrie 1885, doctor în filosofie şi teologie. A fost hirotonisit preot celibe în Roma la 13 Iulie 1890. Infoi\matiuni : „Ingenio praesfans, domesticae discipli-nae servatisisimus, omnium sibi animos devinxit et magnum sui desiderium relinquit". A fost profesor la şcoala normală, notar consist., secretar episcopesc, apoi canonic în Oradea (1911-1914) şi Lugoj (1914-t 17 Maiu 1917).

34. Liciniu Pop, născct la 11 Iulie 1871 în co­muna Ocna- Murăşului, arhidieceză. A întrat în co­legiu la 4 Noemvrîe 1887. de o dată cu scriitorul â-cestor şire, A fost un tinăr genial şi cu purtare ex­emplară. „Optimus, moribus et ingenio". A luat doc­toratul în filosofie, dar după anul al 3-lea de teolo-logie fiind bolnav de plămâni a plecat acasă.

S'a reîntors însă iară şi în 26 Aprilie 1893 a lu­at şi docloratul în teologie, dar nemiloasa boala l a repus în vara anului 1896.

25. Aron Lupşa, născut la 26 Martie 1880 în co­muna Mintia, dieceza Lugojului. A întrat în co­legiu în 11 Noem/rie 1894. în anul 1897 împreună cu ceialalti elevi români a trecut în colegiul Propagan­dei. A luat doctoratul în teologie şi a fost hirotonit preot celibe acolo în Roma. Reîntors acasă a întrat ca preot militar şi a repausat în rangul de locot. co­lonel în anul 1919 în urma unui morb greu câştigat în războiu.

VIII. In viată sunt ca episcopi, dignitari bisericeşti,

282 OBSERVUTORUL

profesori etc. hirotoniţi în Roma sau după teîntoar-cerea în patrie;

1. In arhidieceză :

1. I. P. S. Sa Dr. Vasile Suciu, arhiepiscop şi mi­tropolit, 1 8 9 2 - 1 8 9 7 în colegiul S . Atanasio, 1 8 9 7 - 1 8 9 8 în Propaganda.

2. Alexiu Viciu, profesor pens. , colegiul S . Atanasie 1 8 7 4 - 1 8 7 7 .

3. Dr. loan Sâmpăleanu, canonic mitropolitan, col . S . Atanasie . 1 8 8 5 - 1 8 9 1 .

4. Dr. loan Coltor, canonic mitropolitan, Propaganda 1 9 0 4 - 1 9 1 0 .

5. Dr. Augustin Tătaru, profesor la Academia teo­logică, Propaganda. 1 9 0 8 - 1 9 1 4 .

6. Dr. Coriolan Pop Lupu, profesor tot acolo, P r o ­paganda, 1 9 0 8 - 1 9 1 1 .

7. Dr. Nicolae Lupu, profesor tot acolo, Propaganda, 1 9 1 9 - 1 9 2 4 .

8. Dr. Vasile Aftenie profesor tot acolo, col. S . A-tanasie.

9. Dr. Coriolan Sabău, misionar arhid. col. S . A-tanasie.

10. Dr. loan Cristea, notar consistorial, Propaganda, 1 9 2 1 - 1 9 2 8 .

11. Dr. Leo Sârbu, preot în Chinteni, col. S . Ata­nasie 1 9 2 2 - 1 9 2 8 . /

II. In dieceza Orăzii-Mari :

1. Dr. Iacob Radu, prepozit capitular, prelat papal şi protonotar apostolic, colegiul S . Atanasie 1 8 8 7 - 1 8 9 3 .

2. Dr. Gregoriu Pop, canonic Propaganda, 1 9 0 2 -1 9 0 8 .

3. Joan Cheregi Crişan, arhivar diecezan, col S. Atanasie, 1885-1*893.

4. Dr. Paul Lauran, protopop în Vadul Crişului col. S. Atanasie, 1893-1897, Propaganda 1897-1899.

5. Dr. Ludovic Tăutu, profesor la Academia teolo­gică, Propaganda 1914-1915 , col. S. Atanasie 1919-1921 .

6. Gheorghe Naghi, prefect de studii în seminar, col. S. Atanasie 1923-1927. . >

7- Dr. Gavriil Stan, spiritual la Seminarul teolo­gic. Propaganda 1921-1927.

III. In dieceza Gherlei : /. P. S. Sa. Dr. Iuliu Hossu, episcop, Propaganda

1904-1910 . 2. Dr. Octauian Domide, prepozit capitular, prelat

papal, col. Ş. Atanasie 1885-1891. 3. Dr. Epaminamda Lucaciu, paroh protopop în

Şişeşti, col.S. Atanasie, 1892-1897, Propaganda 1897-1898 . 4. Dr. Victor Bujor, canonic, col. S Atanasie 1893

1899 Propaganda 1897-1899. 5. Dr- Ghrorghe Bob, profesor la Academia teolo­

gică, Propaganda, 1909-1915. 6. Virgil Băliban, secretar episcopesc, col. Sf. Ata­

nasie 1921-1924. 7. Titus Pop, preot catechet, Propaganda, 1921-1922 . 8. han Săplâcan, preot în Reteag, Propaganda,.

1921-1924. • 9. Dr. Alexandru Filipcinc, profesor de rejigie la

scala normală din Sighetul-Marmaiiei, în seminarul roman din Lateran 2 ani ( 1 9 2 1 — 1 9 2 3 ) .

IV. In dieceza Lugojului : 1. P. S. Sa Dr. Alexandru Niculescu, episcop, Pro­

paganda, 1898-1904 .

2. Dr. Daniii Fireza, canonic , prelat papal, col. S . Atanasie 1 8 8 8 - 1 8 9 4 .

3. Dr. Victor Bârlea, directorul şcoalei normale de fete, Propaganda, 1 9 0 3 - 1 9 0 9 .

4. Dr. loan Marianescu, {(Maghiar), paroh protopop onor. Cujir, Propaganda 1 9 0 8 - 1 8 1 4 .

5. Dr. Gheorghe Fireza. canonic . Propaganda, 1 9 0 9 - 1 9 1 5 .

6. Dr. Iuliu Ratiu, paroh în Părul , seminarul roman din Lateran 1 9 2 2 - 1 9 2 6 .

7. Ladislau Teglaş, preot în Fo lea , Propaganda, 1 9 2 0 - 1 9 2 4 .

Deci socotind şi pe loan Pa tach i , cei trecuţi din viată au fost :

în colegiul germano-ungar 1 D e Propaganda 2 0 S . Atanasie (Lăsând afară pe

cei trei din Principate şi pe cel răpausat în colegiu) 2 1

Total : ~2Ă7 Dintre aceşt ia au fost : Mitropolit 1 ; episcopi 6 , pre­

lati, prepoziji şi canonici 8 ; profesori 9 ; protopopi şi pre­oţi 9 , total : 3 3 . Multi dintre ei, precum se ştie din istorie, au fost şi scriitori şi literati, unii chiar glorie a ştiinţei şi a literaturei române.

In viată sunt : Din colegiul de Propaganda 1 9

S . Atanasie 1 3 Seminarul roman din Lateran 2

T o t a l : 3 4 . Din cari : Mitropolit 1 ; episcopi 2 ; prelati, prepoziti

şi canonici 7 ; profesori 9 ; protopopi şi preoţi 1 5 ; . Ş i

dintre aceştia sunt mai mulţi cari muncesc şi pe terenul literar, bisericesc mai ales.

Au fost dară cu toţii 75 de elevi, din cari 66 epis­copi şi preoţi, iar 9 au plecat fie din causa de morb fie din lipsa de vocaţiune la statul preoţesc, s'au ales însă şi dintre ei câţiva bărbaţi distinşi în diferite oficii publice şi pururea fii şi credincioşi devotaţi ai bisericei noastre.

Actualminte se află în Roma la studii următorii : In colegiul de Propaganda : 1. Septimiu Todoran, preot, din arhidieceză. 2. Coriolan Tămaian, preot, din dieceza Orăzii. 3. Simon Chişiu, preot, din dieceza Gherlei. 4. loan Pavel, preot, 5. Silviu Voştinariu „ „ Lugojului Aceştia au fost hirotoniţi preoţi în 21 noemvrie 1928

de către, 1. P. S, Sa dr. Valeriu T. Frenţiu episcopul Orăzii terminând ztudiile s'au reîntors în patrie,

6. Emiliu Lemeni din dieceza Gherlei. 7. Nicolae Teban „ „ , Lugojului.

Cel mai bun partid politic e acela care acordă principiile cu trebuinţa cea mai mare a momentului.

MONTANELLI

Poporul mai mult simte de cât judecă. DE TOCQUEVILLE

O distincfie binemeritată. Organele noastre de publicitate ne aduc vestea, că Sf. Scaun al Romei a

ridicat pe 11. Sa Dr. lacob Radu la înalta demnitate ecleziastică de protono-tar postolic.

Este îndeobşte cunoscuta personalitatea precum şt bogata activitate desvoltată pe toate terenele vieţii publice şi bisericeşti a ilustrului prelat şi tocmai din aceasta cauză atenţiunea Sf. Scaun este cât se poate de bine venită.

Când ne esprimăm sincera bucurie precum şi modestele noastre fell, citări, lăsam să urmeze aci datele biografice şi iucrările publicate până în prezent.

S'a născut la 2 Ianuarie 1869 în comuna Radesti (mai înainte Szâsz-Ujfalu) judeţul Alba din părinţi iârani. A studiai liceul în Blaj, filozofia şi teologia în Roma în colegiul grecesc al S-tului Atanasie, luând doctoratul în amândoauă, în teolo­gie cu laudă. In analele colegiului aie nota: „Die îi lunii 1893 studiis cum laude absoluiis, reversus est in patriarci. Pius, o-bediens et domesticae discipìinae diligens custos," Hirotonit pre°t la 17 Aprilie 1892 de către arhiepiscopul grec-unit Şte­fan Ştefanopoli, în anul următor s'a reîntors acasă şi dupăce a petrecut la casa părintească o jumătate de an a fost numit administrator parohial în parohia Şărmaş din districtul Giurgiu­lui. In 17 August 1896 a fost mumit spiritual la seminarul te­ologic din Blaj şi profesor de reiigie la şcoala normală de bă­ieţi şi la şcoala superioară de fete. După numirea şi instalare fratelui său Dematriu de episcop al Lugojului, la 1 Oçtomvri-e 1897 a trecut în locul dânsului ca paroh al românilor-uniti şi profesor la seminarul catolic din Bucureşti. Acolo tinea în fie care lună o dată predică în limba română în biserica ca­tedrală a Sfântului Iosif.

In 29 Iunie 1899 a fost primit în dieceza Lugojului şi du­pă aştzarea sa ocolo a fost numit arhivar diecezan şi vice

notar consistorial. In 13 Septemvrie 1900 a fost numi asesor consistorial şi distins cu brâu roşu. In 17 Aprilie 1902 la do­rinţa clerului şi a poporului credincios a fost numi paroh, pro­topop şi vicar foraneu al Haţegului. A purtat acel important şi distins oficiu spre mulţumirea tuturora timp de 10 ani fără 4 luni. A făcut administraţie de model şi vizitând adesea ori cele 26 paro­hii şi 10 filii prin nenumărate cuvântări a învăţat şi a îndem­nat poporul la viată creştinească şi Ia iubire de limbă şi neam.

In zilele 14-16 Decemvrie 1904 împreună cu I. P. S. Sa Dr. Valeriu T. Frentiu, pe atunci protopop în Orăştie, şi cu Dl. Dr Elie Daian protopopul Clujului au ţinut în marea comună Cu-gir cu foarte frumos rezu l t cele dintâiu misiuni poporale în dieceza Lugojului şî după acea singur sau ajutat de aiti proto­popi şi preoţi a ţinut asemenea misiuni mai multe comune din tara Haţegului. Multă grige a purtat şi de biserici, şcoli şi case pa­rohiali şi pe timpul vicariatului său, mai multe au fost zidite din nou sau reparate. In deosebi amintim restaurarea mănăs-t'rei delà Prislop şi zidirea casei vicariale din Haţeg, aceasta un mic palat vrednic de destinaţia ei. Ambele edificii sau ter­minat în anul ,1909, în mare parte cu ajutor obţinut delà gu­vernul ungar de către marele episcop Vasile Hossu apoi deia episcopul Orăzii Demetri u Radu, din colectă delà credincioşi şi cu multă jertfă şi din partea sa.

A purtat lupte grele şi pentru susţinerea caracterului con­fesional a şcoalelor mai ales după votarea drasticelor legi ale ministrului Apponyi. expunându-se la multe neplăceri şi şicane din partea auctoritătilor şcolare şi administrative şi denunţai la guvern ca un periculos agitator valah.

Ca preşedinte al.Reuniunei învăţătorilor gr. cat. din tara Haţegului a căutat să susţină Ia nivelul cuvenit acea mică dar importantă instituţie, să promoveze şi să apere interesele pro­fesionale ale învătătorimei şi să întărească pe învăţătorii expuşi şi ei la multe şicane şi persecuţii, spiritul de jertfă şi devota­mentul căue şcoala confesională fiica predilectă a bisericei şi prelângă aceasta singura cetătue a culturei nationale şi a dra­gostei de neam.

Ca membru ales în Congregaţia comitatului Hunedoara,

a luptat în şir cu ceialalji membri ai partidului national român penlru drepturile poporului.

In 3 August 1911 a fost numit canonic în Capitlului din Lugoj. In 22 Februarie 1913 episcopul Dr. V. T. Frenhu l'a nu­mit vicar general episcopesc, iar îi 25 Maiu acelas an rector al noului seminar şi profesor de istoria bisericească şi drep­tul canonic. A deschis şi organisât seminarul nou înfiinţat şi internatul de băieji în pomposul edificiu şi în anul şcolar 1913/14 a propus dreptul canonic.

In toamna anului 1914 schimbând cu colegul său Dr. Bulcu a trecut în Capitulul din Oradea şi a fost instalat la 15 Noemvrie, iar în-ziua următoare a fost numit vicer general substitut.

In anul 1916 din încredinţarea episcopului Demetriu Ra­du a făcut vizitajie canonică în mai multe parohii din judeţe­le Satumare şi Arad vestind poporului mâhnit şi întristat cur vinte de mângâiere şi de nădejde în mila Domnului.

Cu datul 5 August 1916 a fost distins cu numirea de pre­lat domestic pontificiu.

Cât a trăit fratele său episcopul Demelriu, a fost şi ma­jordomul sau economul curtei episcopesti, mâna dreaptă şi inlimul lui sfetnic în zilele grele din timpul râzboiulu', iar du­pă încetarea aceluia pe timpul revoluţiei şi al comunismului (Noemvrie 1918-Aprilie 1919) a fost expus la multe necasuri şi umiliri şi în urmă în Joia sfintelor Patimi arestat de către bol­şevici (sovieiul româon instalat chiar în palatul episcopesc) şi d'impreună cu alfj fruntaşi români din Oradea judecat la moar­te de care numai venirea glorioasei armate române i-a salvat în mărita zi a Invierei Domnului.

In 28 Iunie 1924 a fost numit prepozit capitular iar acum de curând i-s'a conferit rara distincplune de Protonotar apos­tolic, care acum nu o mai are nimene în biserica română-unită.

In tot timpui de 35 ani de viată publică preoţească, în toate gradele ierarhice prin cari cu putini aljii au trecut, cu mult zel şi însufleţire a luat parte la toate mişcările bisericeşti şi culturale româneşti şi ca orator distins prin nenumărate pre­dici, discursuri şi conferinţe a propovăduit credinţa în Dumne-

zeu, devotamentul către biserică, cultura naţională şi iubirea de neam. In chip deosebit s'a distins prin discursurile sale de la jubileul diecezei, 15-16 Iunie 1927, şi la grandioasa aduna-de protest incontra legei cultelor ţinută sub prezidiul dânsu­lui în Cluj la 22. Martie 1928.

Dr. lacob Racju a desvoltat şi o rodnică activitate litera=-ră pe terenul istoriei bisericeşti. In „Enciclopedia Română" a lui Dr. C. Diaconovici a scris pesté 100 articole de istorie şi drept bisericesc; a colaborat la ziarul: „Unirea" din Blaj ,1a revistele: „Cultura Creştină" din Blaj, „Vestitorul" din Oradea şi „Observatorul" din Beiuş.

Scfieri independente: 1. Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza Uifalău, azi Radesti,

Oradea 1911. Un VxA. în folio de 306 pagini. Ediţie de lux splen­didă şi ediţie poporală.

2. Istoria vicariatului gr. cat. al Hatagului. Lugoj 1912, un voi. în 40 de 414 pagini.

3. Viata şi operele Episcopului Demetiiu Radu, vol 1. Pre­dici, Oraea 1923, un voi. în 40 de 306 pagini.

4. Manuscrisele din biblioteca Episcopiei gr. cat. din 0-xadea. Bucureşti 1923. Ediţia Academiei române, fascicol de 48 pagini:

5. Doi Luceaferi rătăcitori Gh. Şincai şi S. Clain. Bucu­reşti 1924. Ediţia Academiei Române, fascicol de 121 pagini.

6. Dreptul de patronat al Fondului catolic religioner şi de studii, în revista: „Cultura Creştină" din Blaj a. 1921.

7. Monografia oraşului Oradea. în: „Buletinul Societătei R. R. de Geografie, a. 1921.

8. SamuiI Vulcan, episcopul român-unit al Orăzii şi bise­rica ortodoxă-română. Oradea 1925.

9. Fundajiunea Episcopului Demetriu Radu- Oradea 1925. 10. Răspuns şi apărare (polemică cu P. S. Sa episcopul

R.R. Ciorogariu). Oradea 1927. 11. Episcopul Baron Vasile Erdeli, studiu biografic. Ora­

dea 1928. 12. Istoria diecezei române-unite a Orăzii înŞematismul

istoric al aceleia sub tipar.

Petru Maior. Continuăm seria biografiilor

d-lui Elefierescu cari ne redau cu o bogată şi inleresantâ grupare de a-mănunte, întotdeauna, o instructivă si captivantă expunere a vieţii unuia din­tre „Apostolii Neamului".

Aceste contributiuni documen­tare fac un serviciu nepreţuit intelec­tualului avănd de a se informa şi lă­muri în cât mai variate domenii, dar c ă r u i a nu-i a junge din vreme o p â s -nire mai îndelungată la fiecare răs­pântie care îl tentează.

LS.

In afară de Samuil Micul-CIain şi Gheorghe Sincai, mă­năstirea din Blaj mai avea un călugăr pe Petru Maior.

Petru Maior s'a născut la 1753 sau 1754, —data exactă nu se ştie —, în Căpuşul-de-Câmpie, Judeţul Turdei. A fost fiul lui Gheorghe Maior, din Iclandul-mic, nobil de Dicio Sân-Mar-tin, şi protopopul din ţinutul Căpuşului-de-Cămpie.

El a început studiile în Osorheiu, le-a continuat în cole­giul Iezuiţilor din Cluj, în acel seminar al nobililor, şi apoi în Blaj.

In anul 1774, Grigorie Maior, Episcopul Bla ului trimite pe PAru Maior şi pe Gheorghe Sincai la Roma, ca în Institutul de„ Propaganda fide" să înveţe teologia şi filozofia ; benefi­ciind de frumoasa fondatiune întemeiată de împăratul Carol al Vl-lea, trimiţând trei alumni în Roma.

In anul 1779 terminând teologia şi filozofia, se întoarce din Roma, mai stă la Viena un an studiind Dreptul Cano­

nic de unde s'a reîntors la Blaj intrând in Mănăstirea Sf. Treime, unde primeşte numele de Paui. In urmă fu numit profesor de logică şi metafizică la Gimnaziul din Blaj unde a stat patru ani. *

La 1784 Petru Maior părăsi mănăstirea înainte de a-şi termina noviciatul de cinci ani, părăsi Blajul, se făcu parohul şi protopopul Reghinului. Deodată cu el eşiră din mănăstire G. Şincai, Samuil Clain şi Peterlachi.1

Aici în Reghin a lucrat cu multă stăruinţă, făcând casa parohială, formând fondul parohial; el locuia în ReghinubUn-guresc; de oarece, in cel săsesc Românilor nu le era permis să aibă casă şi biserică. Maior în secret a cumpărat delà un sas scăpătat o casă şi curtea, şi fără să ştie nimeni a dus căr­ţile şi obiectele sacre noaptea iar dimineaţa seruea Sfânta Li­turghie înaintea poporului. In urmă Maior a clădit Biserica română în Reghinul Săsesc aşa că Saşii ş-au intentat un proces foarte neplăcut; pentru care el trecu Ia Blaj unde fu numit Canonic al Capitolului din Blaj.

In Reghin a stat până la 1809 ocupăndu-şi viata cu o activitate atât pe terenul bisericesc cât şi pentru lucrările sale de mai târziu.

La recomandarea cea mai călduroasă şi stăruitoare a Episcopului Samuil Vulcan al Orâzii care-l sprijinea foarte mult pe Petru Maior pentru*„strălucitele şi de laudă vrednicele lui calităţi" cu decretul din 2 Septembrie 1808 a fost numit Cenzor şi Corector pe lângă tipografia Universitătei din Buda Maior pleca din Ardeal la 30 Ianuarie 1809 şi sosi ìa Buda la 8 Martie, unde se prezintă spre a-şi lua serviciul în pri­mire, în locul repauzatului revizor Samuil Clain, pe care îl înlocuise câtva timp Sincai.

Aci în Buda îşi începe activitatea sa literară în timp de 12 ani, lucrând.

Către finele anului 1820 Maior erairău bolnav. Mai re­pede decât se aşteptau cei din prejurul lui, muri la 14 Februa­rie 1821, în etatea de 60 de ani.

. A murit în casa sa retrasă, în care o văduvă sărboaică îl îngrijise în tot timpul boalei. Casa unde locuia purta nu­mărul 917, este trecut în matricola morţilor Bisericei Roma-no-Catolică din Buda din suburbia RACZVAROS şi înmor­mântat în cimitirul comun. Nimenia nu-i ştie locul unde este

292 OBRERVATORUL

îngropat în cimitir; preotul care Va înmormântat s'a numit Stoi-covici, un preot străin de neam.

Petm Maior a trăit până la sfârşitul vietei întro continuă ceartă şi duşmănie cu Episcopul Blajului loan Bob. Ca pro­topop a avut mereu conflicte cu arhiereul său, după cum do­vedesc scrisorile pe cari i le-a adresat şi pe cari le publică în „Istoria Biseri:ei Românilor". Această duşmănie fumai violen­tă după ce Maior a ajuns cenzor la Buda. In „Istoria pentru începutul Românilor în Dacia", publică pa­gini întregi în contra lui Bob, cari l'au determinat pe acesta să ia măsuri de apărare.

La 4 Mai 1813 Bob scrie Guvernatorului Ardealului Ge­orge Banfi să oprească răspândirea cartei lui Petru Maior, până când acesta va scoate din ea partile jignitoare. Bob nu­meşte pe Petru Maior „spirit neliniştit, turbulent şi nesupus sortei, superiorilor şi Proniei cereşh". Aceasta duşmănie a con­statalo şi Consilierul loan Latinovici, care a fost însărcinat cu cercetarea plângerilor episcopului. După intervenţia lui Samu-il Vulcan episcopul OrăzU-Mari, procesul, care putea avea urmări fatale, sa terminat bine pentru cel acuzat, căci altfel cine ştie ce soartă ar fi avut cartea care formează epoca în istoria culturei româneşti.

„Istoria Bisericei Românilor" cuprindea atacuri şi alu­zii pătimaşe la adresa lui Bob. In urma unei interveniiuni a-cele pagini x fost eliminate din carte, după ce aceasta înce­puse a se re spandi binişor. Azi abia ici-colo se mai găsesc exemplare necenzurate, cari cuprind tot ce Petru Maior scri­sese despre i piscopul Bob.

In privirlâ tipărirei cărţilor Pe>ru Maior a fost mai no. rocos decât p-ietenii săi Samuil Clain şi George Sincai, de oa­rece scrierile sale cele mai multe au fost tipărite.

Scrierii', sale S3 înpart în trei grupuri man'- scrieri bise­riceşti, istorii - şi filozofice.

Cărţile Vpărite sunt: 1) „Didachii sau predice pentru creşterea pruncilor, de 140

pagine, Buda 1809.— 2) Propooedanii sau predici la morti, de 300 pagine, Bu-

da 1809- Aceste predici au fost editate cu litere latineşti de Dr. Elie Dâian, în Cluj la 1906. Prin aceste predici Petru Maior voieşte să înainteze cultura preoţilor," de oarece predicele tre­buie să fie pentru popor ceace sunt izvoarele munţilor pentru cerbii ce vin la ele să si răcorească."

3)Predici pe dumineci şi sărbători în trei parti, Buda 1811, Aceste predici au fost edicate cu litere latineşti de Dr. Elie Do­lan, în Cluj la 1906.

Aceste predici au fost apreciate de către Episcopul neu­ral Vasile Moga, scrii ad lui Petru Maior în Octombrie 1814, că ştiindu-i râvna în partea cea bună ce a avut cu cărţile, lu­ând un număr mai mare de exemplare, atât din predici cât şi din didachii spre a le răspândi între credincioşii săi trime-tânda-le protopopilor spre a le da preoţilor pentru a se folosi de ele-

4) Istoria pentru începutul Românilor in Dacia, de 347 pa­gini. Bud 1812. ,

5) Animadversiones in recensionem historiae de origine valahorum in Dacia, Buda 1814.

6) Reflexiones in responsum domini recensentis vienen-sis, ad animadversiones, Pesta 1815.

7) Contemplano recensionis în Valachicam anticriticum. Buda 1816.—

8) întâmplările lui Telemach de 227 pagini, Buda 1811. 9) Ortographia romana, sive latino-valachica una cum

davi. Buda 1819. 10) Istoria Bisericei Românilor, atât acestor dincoace pre­

cum ş* acelor dincolo de Dunăre, de 392 pagini, Buda 1821. Maior, muri fără s'o fi putut tipări întreagă această isto­

rie, părţi din manuscris rămaseră netipărite, din care p parte o tipări Timoteiu Cipariu in opul său. „Ac/e şi fragmente" de­là pagina 145-188.-Blaj.

Această istorie a bisericei Românilor a avut o soartă foar­te interesantă, căci ea a fost confiscată îndată după apariti-unea ei, apoi trimisă delà Buda la Cluj, de acolo la Blaj şi iar la Cluj, unde exemplarele fuseră închise într'o cameră de­là mănăstirea Franciscanilor dar cam o sută de exemplare le-au

ascuns studenţii Români ce erau însărcinaţi a le încărca dintr'un car într'altul, şi aşa a fost răspândite mai departe.

11) A conlucrat laLexionul romano-latino-ungaro-nemtesc, Buda 1825.

Iar manuscrisele sale netipărite sunt mai multe: 1) „Protopopadichia, adică puterea, drepturile sau privile­

giile protopopilor, celor româneşti în Ardeal". Această lucrare s'a publicat în revista bisericească-literară „Sionul Românesc" anul 1-1865, numerii 10 şi 11 şi anul 11-1866 numerii 2, 4,6,9 şi 16; această revistă a apărut în Viena sub redacţia Dr. Gr. Silaşi.

2) „Procanonul ce cuprinde in sine cele oe sunt de lipsă spre înţelesul cel deplin şi desăvârşit al canoanelor şi a toată tocmeala bisericească şi spre folosul mai cu seamă a Româ­nilor" .Originalul acestei lucrări se păstrează în Biblioteca A-cademiei Române. Această lucrare este un fel de introducere în dreptul canonic; lucrarea nu este terminată, deşi autorul a mai trăit după această scriere 38 de ani, şi deşi se bucura de o situaţie materială bună şi ajunsese într'o slujbă unde îşi pu­tea tipări această lucrare din tinereţe, nu s'a gândit nici oda­tă, şi nici nu face amintire nicăieri în lucrările sale.

Procanomul este scris sub influenta studiilor de drept ca­nonic pe cari le-a făcut la Universitatea din Viena în anii 1789-1790.-

Această lucrare s'a tipărit de profesorul Const. Erbicianu delà Facultatea de teologie din Bucureşti, în anul 1894.-

Cu mult mai însemnată şi mai folositoare neamului nos­tru activitatea sa pe terenul istoric.

In scrierile sa/e istorice a căutat să arate începutul Ro­mânilor, origina Italo-Romană şi continuitatea neîntreruptă şi drepturile poporului românesc în Dacia. Această importantă carte făcu senzaţie, duşmanii răsăriră ca din pământ, făcân-du-i aspre recenziuni, ba chiar şi ai noştri, dar lă toate recen­ziile P. Maior răspunse într'o broşură în latineşte la 1814 al că­rui titlu este : Animadversiones in recensionem historial de origine Valachorum in Dacia", iar la 1815 „Reflexiones in responsum domini recensentis vienensis ad animadversiones,.

Pesta 1815: din care el eşi învingător. Ca filolog Petru Maior a lucrat foarte mull ş{ are meri­

tul că este cel dintăiu între filologii noştri, care a stabilit că limba Română se trage din limba latină vulgară şi nu din cea clasică Juptănd pentru introducerea literilor latine şi pen­tru care scoase „Ortographia Romana sive latino-oalachica una cum clavi".-

La 1820 scoase: „Dialogul pentru începutul limbei Româ­ne între nepot şi unchiu". Această lucrare a apărut în „Bib­lioteca pentru ioti" în Bucureşti.-

Din scrierile sale P.Maior răspândi pretutindeni cele mai curate şi înfocate sentimente religioase, morale şi nationale. Eliade Rădulescu zice: „Petru Maior este Moise al Românilor„ care prin „Istoria despre începutul Românilor în Dacia", a scos pe Români din robia neştiiniei originei lor celei strălucite.

Iar Mihail Cogâlniceanu zice: „Petru Maior a contribuit cel mai mult la deşteptarea sentimentului national în confraţii săi Români». (Cuvânt introductiv la Istoria Moldovei.)

Petru Maior în testamentul său, lăsa toate cărţile teo­logice Bisericei Greco-Catolice din Reghinul Săsesc şi Mă­năstirea din Blaj.

Făcu o iondaţie de 3100 florini, din cari să se dea bur-se rudelor sale cari vor învăţa în seminarul catolic din Ţăr-gu-Mureş, iar în caz că nu vor li rude să se dea pentru Ro­mâni din Comitetul Turda, fie Cr eco-Catolici, tie Romano-Catolici. Lasă călugărilor Franciscani din Pesta ca să ser­vească câte 40 liturgii pentru odihna sufletului său, şi alte dispoziţiuni.

La 14 Februarie 1921 s'a împlinii o sută de ani delà moaréea lui. Toată suflarea românească care îşi dă seama de marea importanţă pe care au avut-o operile sale ţn evo­luţia spiritului românesc şi a conştiinţei naţionale a sărbă­torit cu mare pietate centenarul morţii sale. Academia Ro­mână i-a închinat o şedinţei publică în care D-l Profesor N-Iorga, marele nostru istoric a ţinut o frumoasă cuvântare. Petru Maior, Samuil Clain şi Gheorghe Sincai, sunt trei lu­ceferi cari strălucesc pe firmamentul literaturei Române,

căci ei zidiră un perete între românizmvl curat şi între slavonism, şi ne scăpară din ruşinea în care zăceau părinţi noştri când nu.şi cunoşteau nici originea nici limba.

Amintirile lui Petru Maior, s'a susţinut neîncetat între tinerii Români ai Universităţii din Buda-Pesta, acolo unde autorul a lucrat mulţi ani, ziua şi noaptea, pentru deştepta­rea naţională, de aceia tinerimea Română la 1862 fonda o soc/etate literară românească, dându-i numele de „Societatea Petru Maior".

DR. EM. ELEFTERESCU.

Om bine-făcător este acela care dă mai bine, nu acela care dă mult.

V. HUGO *

Nobleţă şi virtutea fiind aceiaşi calitate, nu există altă nobleje de cât virtutea.

ANTISTENE *

Răsbunarea omului nobil este iertarea şi uitarea. SCHILLER

Divina Comedie a lui Dante, § 1. Actualitate şi importantă.

Intelectualii şi artiştii se . interesează tot mai mult de capodo­pera lui Dante: r ediţii nouă, traduceri şi studii felurite se înmulţesc chiar şi la noi. De c e ? Cum ne apare Divina Comedie nouă oame­nilor noi, mai setoşi decât însuşi Goethe de poezie obiectivă şi de realitate dramatică ? Celebrul Newman afirma că literatura este pen­tru om ceeace ştiinţa pentru natură, adecă istoria sa.

Istoria fiecăruia dintre oameni şi a omenirii întregi iată ce es­te Divina Comedie şi iată de ce e veşnic actuală ! O enciclopedie îmbrăcată şi transformată în poezie, o epopee cu o acţiune mai, miş­cătoare decât o dramă, un fel de „De Rerum Natura" combinat cu o Eneidă scri=ă de Un filozof, o schiţă a istoriei universale, ilum-nată de cele -trei lumini supreme : Ştiinţa, dreptatea şi iubire, în sfârşit o oglindă sintetică despre soartea individuală şi colectivă a tuturor oamenilor, iată feluritele aspecte ale Capodoperei literaturii italiane, latine, universale chiar !

§ 2. Conţinutul. In Vinerea mare din anul iubilar 1300 , când era de 3 5 de ani,

Dante, om de ştiinţă şi de acţiune, plin de amintiri de dragoste şi de pasiuni politice, avu o viziune mistică de o poezie grandioasă. L a ora trei după amiazi (ora în care a murit Isus Hristos pe cruce), Dante se văzu transportat succesiv în Iad, în Purgatoriu şi în Cer.

In mijlocul vieţii sale, el începea călătoria sa către soarele a-devărului adică către patria luminii şi a fericirii, când iată trei fiare sălbatice îi stau în cale înpiedicând înaintarea sa. Dante este în' mij­locul unei păduri întunecate: Virgiliu sau poezia şt Beatrice sau şti­inţa teologică îi declară serbătoreşte că pentru a săvârşi călătoria sa trebuie meditarea celor din urmă şi explorarea Iadului, Purgatoriului şi al Paradisului. Numai aşa sufletul său, mintea sa se va putea pu­rifica, emancipa, înălţa până la dumnezeire. Numai aşa va trece Dan­te omul delà întunecimea şi miseria păcatului la lumină şi fericire, realizând o reînnoire deplină.

Având deci pe Virgiliu de călăuză, Dante scoboară cele 9 cer­curi ale Iadului, urcă cele 7 ale Purgatoriului, iar primit şi îndrumat de Beatrice se ridică din sferă în sferă până la al zecelea cer.

Eliberarea unui suflet din servitutea tiranică a pasiunilor înjo­sitoare e un subiect dramatic şi acţiunea epopeii are un sfârşit fericit şi glorios. De aici şi numele de „Divina Comedia". Acţiunea e toto­dată reală ( conversiunea poetului prin explorarea viitorului şi medi-tarea celor din urmă) şi simbolică sau alegorică (triumful ade­vărului şi a graţiei)

In Iad pe lângă nişte criminali însemnaţi ca Francesca din Rimini, Ugolino, Brutus, Iuda . . . Dante întâlneşte şi pe literaţii săi preferaţi Omer, Oraţiu Ovldiu, Staţiu etc . . Notăm că Satana lui Dante e mai natural şi mai trad ţional, decât Satana lui Miiîon (în Paradisul pierdut), creaţiune mândră dar cu caracter artificial şi pretenţios.

In Purgator Dante descrie pedeapsa reservată fiecăruia păcat de căpătenie, în cele 7 cercuri corespunzătoare. De notat în al pa­trulea cerc e episodiul mişcător a poetului Statius care primi, prin poezia lui Virgil, cele dîntâi licăriri ale creştinismului. In paradis fl­ecare dintre cele 7 planete formează o sferă cerească. Apostolii, mar­tirii, mărturisitorii, ingerii şi mai ales sfinţii Doctori ai bisericii ne sunt înfăţişaţi cu caracteristicile lor doctrinale şi mistice.

Dante face examenul de conştiinţă al omenirii întregi. Ne po­vesteşte de convorbirile sale cu cei t r e c u ţ i . . . în lumea cealaltă^ A ales mijlocul cel mai potrivii pentru a se întâlni cu oricine. Invenţi-unea sa îi permitea să se facă interpretul dumnezeirii, condamnând pedepsind sau sfinţind personajiile istoiice. Nu numai Italia dar isto­ria întreagă defilează înaintea ochilor nostri. O lumină supranaturală străluceşte în poema sublimă şi înspăimântătoare. Femeile din popor la Ravenna, erau ecoul sentimentului comun când işi arătau pe Dan­te şi ziceau: „Iată acela care a văzut lumea cealaltă şi s'a întors de acolo ca să ne dea ştiri despre viaţa viitoare!"

Divina Comedie ne spune perfect rostul vieţii şi a morţii. In Jad vedem starea de mizerii şi de păcate în care trebue să se lupte omul. Purgatoriul e calea pocăinţei şi a purificării spirituale unde se săvârşeşte Conversiunea care unifică toate puterile lăuntrice ale omului. Paradisul este punctul de sosire . . .la lumină, !a sfinţenie, la fericire. Odată acolo omul e „comprehensor non tantum viator" că-

Btorià supremă e gata, omul a ajuns acasă, la portul odihnei veş­nice.

Sistemul filozofic şi teologic al Sflui Toma de Aqvino e bine caracterizat de Dante aristoteücian şi el. "Mistica avântată şi realistă a Sf. Bernard contrastează cu prudenţa şi pacea . . . Sf-tului Benedict.

In sfârşit mai pe sus de toţi, Dante cântă pe Fecioara Mamă, fii­ca fiului său . . . floarea pe care în fiecare zi poetul o invocă, şi din care s'a ridicat Isus ca om . . .

Cu Isus Hristos regele universal, doctor, pontifice şi legista-tor, suntem deja inaintea Sftei Treimi. Călătoria personală poetu­lui prin cele trei lumi complementare e gata şi reprezintă „lupta lă­untrică purtată de el pentu a se mântui de rău, pentru a învinge pa­timile. . . Caracterul personal al operei nu' împiedică să-i fie univer-i sală ţinta etică. Fără ca să răpească nimic personalităţii sale, Dante întrupa în sine insuşi întreaga oamenire căreia el îi ura acea reino. ire sufletească ce se înfăptuise cu adevărat în el" (Aşa vorbeşte Ra­m o n Ortiz în prefaţa traducerii Infernului făcută de Coşbuc). Deci soartea, destinul omului, destin pierdut în Iad, recucerit sau redobân­dit în Purgator şi glorios săvârşit în Paradis- iată Ideea care uni­fică cele trei cântări şi călătoria în trei lumi deosebite.

Punctul de pfecare în cântarea I-a din partea I-a, fusese lupta in potriva celor trei pasiuni mai universale representate de cele trei fiare: pantera, simbolul desfrâului, leul simbolul trufiei, şi lupoaica simbolul sgârceniei.

§ 3- Valoarea artistică şi umană! Prin îndrăsneala concepţiei, prin puterea originalităţii, prin a-

mestecarea naturală a scenelor grandioase sau grozave cu cele sim­ple sau naive, prin varietatea şi mai ales prin interesul universal al epopei sale, Dante intrece pe Omer şi pe Virgil chiar.

In Dante şi Latinitatea, Ovid Densusianu judecă interesant, Divina Comedie din punct de, vedere literar: „Romantic i i . . .predis-puşi să admire mai mult fantasticul întunecat, găsiau superior Infer­nul" De fapt progresiunea artistitioă e continuă dar alte sunt for­mulele în fiecare cântare, precum altă e starea sufletească, altă at­mosfera şi altă, viziunea contemplată. In „Paradis» sunt supreme­le frumseţi. „Infernul se poate spune că are ceva romantic şi ceva

realist,(l) Purgatorul ceva clasic, iar Paradisul ne face să ne gân­dim la po3zia n o u ă simbolistă. . . Trilogie nemuritoate, a spus ci­neva, cu versuri de aramă (infernu!) versuri de argint (Purgatoriul) şi versuri de aur (Paradisul) O. Dînsusianu merge mai departe scri­ind:" Ceva şi mai mult însă aşteaptă mirele poet: să ni-1 insuşim conştiinţa că în el traeste întreaga latinitate • • • „Invităm pe cititorii nostri să citească Interesanta broşură a Dlui O. Densuseanu (Alca-lay-10 lei). Pentru mine Divina C. intrece pe Faust precum Beatri­ce întrece pe Margareta.

Relevăm încă o observaţiune de mare importanţă în broşura lui Densuş'anu explicând de ce Dante a fost aşa de puţin cunoscut la noi" Un învăţământ cu adevârat latin (când îl vom avea şi noi?) ar trebui, chiar în liceu, să dea mai mult decât până acuma pentru ca să se ştie bine ce se datereste civiiisaţiei latine, şi nu numai la­tinitatea clasică, dar şi cea m e d i e v a l ă . . . "

Dante rămâne expresiunea poetică desăvârşită a credinţei a ştiinţei şi a idealului popoarelor latine.

Este pristavul, crainicul timpurilor eroice cari ne-au dat truba­durii şi cavalerii, catedrale gotice şi La Chanson de Roland, filo­sofia scolastică şi cruciatele, epopeele misionarilor şi biruinţele sfinţi­lor. Dante n'a cules inspiraţiunea sa într'o legendă falsă, o mitolo­gie naivă sau fatalistă', o feerie mincinoasă şi goală dar într'o istorie a-utentica, explicată prin o ştiinţă întemeiată şi o credinţă raţională.

Nici o poemă nu poate mulţumi aşa de bine, desfăta chiar i-maginaţiunea, sensibilitatea, memoria şi inteligenţa. Mai mult, prin e-locvenţa sa „corneliană," Dante orientează voinţa noastră la . . . Vi" ata nouă-

Câte calităţi intr'o epopeie aşa de cuprinzătoare! compoziţiune riguroasă, plan model, avânt puternic şi înălţător, bogăţii şi varietăţi de necrezut: istorie antică şi medievală, mitologie, cosmologie, fizică, metafizică, politică, teologie, arte, literatură, scriptură, sociologie ş> economie politică, aspectele naturii şi ale vieţii de fiecare zi.

Preciziunea plastică se imbină, în fiecare cântare, în fiecare strofă, în fiecare viers, cu rezonanţa musicala Totdeauna acel aerian tertet în C £ I e 33 de cântări din neperitorul triptic !

(1) Vedem felurite forme obscure mişunând în Iad, forme aeriane şi strălucite luminând cerul; iar pretutindenea găsim viaja continuă, progresivă în armătura luminoasă a ideilor incoruptibile şi a voinţelor ojelite

Iată de ce Italia salută în Dante eroul său eponim, latinitatea răsunetul său cel mai puternic şi însăşi Biserica pe fiul ei iubit.

§ 4. Lecfia lui Dante! Carlyle în „Eroii" ridică pe Dante, ipaestru al gândirii şi

al iubirii, al metafizicei şi al acţiunii, mai pe sus decât Shakespeare. Carlyle vede în eroul naţional englez pe revelatorul vieţii exterioare a Evului Mediu iar în Dante, Carlyle vede revelatorul minţii, al sufletu­lui şi al vieţii lăuntrice. El compară chiar pe Dante cu un „foc cen­tral" al lumii intelectuale.

Marele Barres confirma părerea asta adaogând'că Dante ne prezintă , experienţa unei existenţe complete şi ne convinge cât de bine este să ne purificăm de necuraţii chiar prin , . . foc! Ne-a lăsat un dramatic itinerar al inimei sincere către fericirea veşnică. Valoa­rea minţii şi inimei sale acopere uşor defectele unui caracrer violent şi ale unui geniu nerăbdător care suferise prea mult „urcând şi sco-borând treptele caselor streine şi mâncând pâinea streinilor*

Teza lui Dante despre relaţiuni între Biserică şi stat nu este nici separaţiunea nici absorbţlunea, dar distincţiunea şi colaboraţiunea celor două puteri: cea civilă şi cea bisericească. Creştinismul său e catolic-ortodox. Poate e cam agitat şi frământat .(ca viaţa sa) dar înrădăcinat în unitatea şi tradiţiunea.

Ce ne-a spus academicianul Bertrand despre Sf. Teresa „Craini­cul supranaturalului* e de afirmat despre cele trei cântări ale lui Dante. Şi ele sunt într'adevăr „ferestre desehise asupra uuei lumii de tot nouă* Aşa că şi Dante ne apare ca exploratorul unor conti­nente necunoscute pentru mulţi dar reale şi accesibile pentru . . . ci­ne vrea! Dante ne aduce documentări vii, autentice, dovedite, ilumi-minate în timp şi spaţiu. Mintea noastră, inima setoasă, găseşte •ocmai aici tot ceeace caută exclusiv cu mai multă stăruinţă şi a-nume : o realitate nemărginită (şi totuşi destinată mie personal) mai frumoasă decât fericirea visurilor preferate, mai trainică decât do­rinţa mea.

Cetind pe Dante, descoperim în cripta cea secretă a eului mai intim, rezonanta incontestabilă a unei lumi nouă (existentă şi destinată mie) rezonanţa care este şi ecoul recunoscut Şi prelungit al unei patrii pierdute sau părăsite, totdeauna dorită, mai adeseori uitată şi totuşi accesibi'ă .... tuturora !

A. M1CU.

Etică şi Estetică Când viitorul Ministru de stat şi cardinal Jimenez de

Cisneros era încă părintele călugăr Francise,'fu remarcat de că-tră Mendoza, ministrul de stat de atunci şi mare cardinal de Spania.

Ministrul Mendoza îşi zicea „Ce mare om de guvern s'ar face acel călugăr voios, de-ar voi să-şi folosească puterile su­fleteşti pentru guvernarea tării."

La rândul său, Păr. călugăr Francise observând nobleţă şi calităţile sufleteşti ale marelui Mendoza, se gândea cu mân-găere câte progrese ar face un atare suflet, de s'ar dedica la cele sufleteşti:

De fapt, dorintile amândora s'au realizat pe deplin: Minis­trul Mendora şi-a dat silinţa să fie sfânt, fără să se lapede de guvernarea tarii, iar Păr. Franciscan să fie om de guvern, fă­ră să înceteze de a fi sfânt.

Fiecare a atins foarte bine cele două tinte, însă Păr. Francise a fost mai bun om de stat pentrucă era sfânt. El a rămas cel mai cunoscut în istorie sub numele de ministrul Card. Jimenez de Cisneros. — lată-ne azi înfăţişată o prietenie între doi poeti nù între doi politici.

Un tinăr poet moldovan P. Gârleanu a fost la Assisi inti­mul marelui poet francez Le Cardonneî. Azi prietenul din Moldova ne dă amintirile sale în un mic volum intitulat „O prietenie la umbra mănăstirii" (1) (editat la Beiuş-Bihor)— In această căite c titorii nostru vor putea găsi odată mai mult fe­ricita contopire al artei şi înţelepciunii, a ştiinţei şi conştiinţei. Prin ea vor intelege mai bine — cu rostul prietenii adevăra­te — arta . . . vieţii.

Le Cardonneî născut în Valence (Drôme) în 1862, a fost dintre cei dîntâiu poeti simbolişti şi scrise mult timp în revis­tele de .avangarda".

Mai târziu în 1896 fără să renunţe poeziei în general şi mai ales simbolismului modern, ceru hirotonirea preoţească. Pu­tu aşa să trăiască şi mai adânc visul sâu de poet şi de mis­tic petrecând o parte însemnată din viata sa în Umbria, chiar la Assisi, unde se împrieteni aşa de bine cu poetul moldovan

(1) De ace laş autor: 4 broşuri de poezii: Lacrimi, Viorele. B o a b e de tămâie, Trandafiri (Hălăuceştl jud. Roman)

care azi ne revelează încă mai mult din splendoarea inimei Iui Cardonnel.

Intradevăr Assisi era locul potrivit pentru întâlnirea lor. Assisi cu priveliştele sale încântătoare şi ca muiate de viată spi­rituală şi de iubire franciscană. „

Le Cardonnel a cules,poeziile sale principale în trei vo­lume: Poeme 1904, Carmina sacra 1912, De l'une a l'autre Aurore 1924 când primi premiul Lasserre ca cel mai mare po­et francez.

E de un lirism aşa de delicat şi clar, aşa de simbolic şi clasic totodată că de el s'a afirmat că „armonizează, conto-peste chiar orfismul grec şi platonismul cu misticismul creştin cel mai curat"

Armonia temelor, exactitatea tonului şi a ritmului, avântul ideilor şi al sentimentelor, valoarea imaginelor, mlădirea factu-rei, claritatea versului, musicalitatea limbei şi mai pe sus de toate farmecul inimei sale alese îl fac cel mai delicat poet modern. ' • .

Poetul notru din Moldova caracterizează bine Le Cardo­nnel chiemându-1 „mag al viersului creştin numit şi Beato An­gelico al poeziei moderne:

. . . Harmonieusement il mêlera le geste. D'accorder la cithare au geste de bénir . . . . . . Cette antique vision du Poète et du Prêtre, tous de ux consolateurs et tous deux inspirés! S'a făcut în sufietul lui acea fusiune a frumosului şi a

adevărului care avea să închiege la un loc Sensul mistic cu cel poetic, idea evangheliei în forma ideală a poeziei . . . A-junsese la spiritualizarea frumuseţii clasice pe care îi plăcea s'o vadă îmbogăţită de sentimentul misterului... De acea avea o adevărată pietate către umaniştii din veacul XIV mai ales că­tre Masiiiu Ficin.

Aceştia îi aduceau aminte de Renaşterea temperată, sănă-teasă, greacă în expresie însă nu încă păgână la suflet:

„Beau vase athénien plein de fleurs du Calvaire". De acea Le Cardonnel a înţeles aşa de bine pe Sf: Fran­

cise de Assis „sfântul cel mai poet dintre sfinti." A. Micu

loan Georgescu: „Dr. loan Ratiu (1828-1902)".50 de ani din luptele naţi­onale ale românilor ardeleni." Sibiu 1928 Preţul?

Prin noua s'a lucrare publicată pe 217 pag. profesorul I. Georgescu ne în­făţişează — după cum însuşi ne spune — viata zbuciumată a românilor arde­leni şi importantul rol pe cate l'a avut Dr. I. Raţiu în viaţa politică şi naţiona­lă ardeleană. Cu o bogată forţă de do­cumentare şi în mod cât se poate de clar ne descrie procesul .memorandu­lui" eveniment, care pentru români din ardeal va rămânea mărturia cea mai e-loquentă a conştiinţei naţionale.

Ar face foarte bine autorul, dacă i ar indica preţul şi locul de desfacere, căci ar fi paguba — ca aceasta carte — să lipsească din casa fiecărui român de bine.

loan Georgescu; »Momente din vi­ata b sericii unite în ultimii zece ani J918.I928." Editura Sf. Uniri din Blaj. 57 pag. in folio.

Volumul acesta a apărut cu ocaziu-nea comemorării alor zece ani delà u-nirea provinciilor româneşti cu Patria-Mamă. Descrie cât se poate de fidel jert­fele precum şi contribuţia bisericii româ-ne-unite pentru desăvârşirea idealului naţional. Ne prezintă figuri de mari Ar-

chierei Preoţi, cari parte prin sufletul lor treaz la datorie, parte prin chiar jert­fa vie/ü lor au pus pecetea ce nu se va putea şterge, pe pagina de pomeni­re, a strălucitului rol pe care fii biseri­cii unite şi l'au reputat în toate timpu­rile. Nu mai puţin luminos se arată ma­nifestările şi trezvia întru promovarea conştiinţei naţionale precum şi sârguin-ţa întru consolidarea Statului, depusă diu partea instituţiilor de cultură şi e-ducaţie, aparţinătoare acestei Biserici.

Când î'l felicităm pe autor şi îi mul-.ţumim pentru aceasta nouă contribuţie la istoria contimporană a bisericii noas­tre, î'l rugăm, ca după modalităţile pe cari le va vedea de bine, să înlezneas-că posibilitatea de a fi procurată de toa­tă lumea.

Onisifor Ghibu profesor univerzitar: Univerzitatea Daciei Superioare. Bu­cureşti 1919. Ed. „Cultura Naţională".

Prin o forţă de serioasă documentare şi conştienţioasă statistică, face istori­cul univerzităţii din Cluj ca: începuturi­le învăţământului superior în Transilva­nia, năzuinţele Românilor ardeleni pen­tru o univerzitate naţională, organizarea univerzităţii în statul român şi activita­tea ei până azi. O recomandăm cu căl­dură —

Ideia datoriei este principiul diligent al ordinei; este ten­

dinţa spre perfecţionarea noastră.

C. Canta, Attenzione C. XL

Bibliografie. Literatura împotriva Educaţiei?

C. Kirijescu—Cartea Românească, pag. 80, 25 lei. I . Literatura şi Societatea Rom. 1. Campania de defăima­

re a tării, întreprinsă de Germani în timpul ocupaţiei 2. Scriitorii Români şi „putreziciunea României" 3. Sufletul generaţiei ca­re a făcut războiul şi unirea, poate fi cunoscut din literatură?

II. Lifer. Romanului românesc despre răsboiul de întregi­re (câteva cărţi antieducative)

1. „Strada LăpuŞneanu" de M. Sadoveanu. 2. „In cetatea idealului" de D. Theodorescu. 3. „Hârdăul Satanei" de Eugen Todie. 4. „Roşu, galben şi albastru" de I. Minulescu. 5. „întunecare" de Cezar Petresou. III Funcţiunea socială a artei. 1. Arta ai-e o funcţiune socială. 2. Decadentă artei care sub pretextul frumosului în sine,

tine să impresioneze numai simţurile. 3. Superioritatea artei care exprimă caractere inalte. 4. Tendinţa d e a face simpatice tipuri imorale şi caracte­

re slabe, e dăunătoare societăţilor omeneşti. IV. Influenta educativa a Literaturei Româneşti despre

răsboiu. 1. Răsboiul României a fost necesar şi binevenit. 2. El a fost opera intelectualităţii româneşti. 3. Scriitorii români înfăţişează răsboiul ca o cauză de

decădere morală a eroilor pe cari-i descriu. 4. Unii fac apologia laşităţii şi persiflează adevăratul e-

roism. 5. Greşeli de perpectiva datorite superficialităţii şi subiec-

tivismulului scriitorului. 6. Influenta acestei literaturi asupra generaţiei tinere.

Anexa B. Litaratura dramatică şi Educaţia tineretului 1. Refe-

ralul directorului general al învăţământului secundar către Mi­nisterul Insiructjei (pentru a feri tinerimea şcolară de piese vădit imorale.) \

2. Discursul Dlui N. Costăchescu, ministrul Instrucţiei, ros­tit în camera Deputaţilor în şedinţa de 7 Februarie 1929 (dis­curs justificând uşor oprirea făcută tinenmei şcolare să asiste la piese demoralizatoare de la Teatru National.

Triumful Papalităţii. De J . Carrere pag. 304, pe hârtie satinată : 100 lei. Totodată foarte erudit şi bun logician, Jean Carrere a

stigmatizat, acu n câţiva ani, deplorabila influentă a Romantis­mului literar în opera sa „Mauvais Maîtres" care a făcut a-tâta vâlvă între literaţii francezi.

După douăzeci de ani de ziaristica şi ca publicist tot atât de bine informat la Roma decât la Paris, Jean Carrére a tra­tat cu deplin succes un subiect delicat. De fapt autorul nu fa­ce profesiune de a fi catolic.

A judeca bine Roma şi papalitatea nu e uşor. Goethe spunea : „o Romă, fu eşti o lume" . . . şi de fapt

sunt trei şi chier patru Rome coexisiând într'o vecinitate armonioasă sau cel puţin complementară: Roma antica, R. me­dievala şi a Renaşterii şi Roma modernă unde sunt două ca­pitale căci Roma papală işi măreşte fiecare an ce merge acti­vitatea şi majestatea ei fată oamenirii întregi.

Influenta Romei asupra Iui Goe he a fost aşa de mare încât a scris: „La Roma m'a m simţit pentru întâia dată de a-cord cu mine însumi: la Roma m'am simţit întâia oară întra-devăr fericit şi rationall . . . De aici am observat steaua fătu­lui ceresc " Roma este „cheia istoriei."

Prezentăm cartea, cu toate încrederea, fraţilor ortodoxi aşa de rău informat; despre papalitatea şi îi rugăm saşi croiască o părere auiorizată. Iată conţinutul :

Cap. 1. Prntru ce esie Roma eternă p. 7—57 2. Tu es Petrus 2 9 - 5 7 3. Pelru şi Cezar (luptele papilor) 57—152 4. Chestiunea Romană 159—257

Chestiunea rom. resolvită 232—257 Epilog— Spre Viitor. Adaos: 1. Legea garanţiilor 267—272 2. Tratatul între Sf. Scaun şi Italia 272—281 3. Concordatul cu Italia 281—296 4. Staiul Papal: Citta del Vaticano 296 5. Lista papilor şi a împăraţilor - 297—303

A. Marianus

Omul corect nu se înjoseşte a voi să pară ceea-ce nu

este, a se arăta mai bogat de ce este, a trăi mai luxos de

cum îl iartă mijloacele. El ştie şi vrea să rămână în marginile

acestor mijloace şi nu traeste în mod neonest pe cheltuiala

altuia; câtă vreme acela face datorii pentru că nu ştie să tră­

iască cu veniturile sale, este un necinstit întocmai ca acela

care în slradă îţi fură punga.

SMILES, Caracterul, C. VL *

Pentu sufletele nobile perfecţia e datorie; pentru cele or­

dinare datoria este ceva de prisos, un fel de lux.

TOMMASEO

o

Gheorghe Buzdugan*) înfruntător de vijelii, prins în rădăcini veşnice de pămân­

tul dintre Tisa şi Mare — stejarul românesc a perdut una din­tre cele mai înalte şi mai frumoase crengi ale sale.

înaltul Regent Gheorghe Buzdugan a părăsit lumea celor VÜ, şi s'a întors la ai săi, inşirându-se între marile figuri, pe cari le-a născut pământul românesc. Se face una cu glia Tă­rii, căreia i-a dat toată dragostea inimei sale mari — se în­toarce la umbrele îndepărtate, din a căror vrednicie a isvorât sufletul lui vrednic.

România îndoliată şi guvernul ei deplâge pe marele fiu, iar tara îşi va urma calea de măr\te, îmbogăţită în comoara tradiţiilor ei, prin veşnica amintire a vieţii lui Gheorghe Buz­dugan.

în vâltoarea fără alinare a vieţii publice româneşti, nu avem alt îndreptar, decât statorniciile pietrei de hotar, cu ca­re au fixat înaintaşii noştri mari, drumul de înaintare a nea­mului românesc. Bătuli de valurile patimilor, cei, cărora soar-tea le-a dai răspundere pentru soart-a de azi şi de mâine a tării — ar pierde uşor calea adevărată, dacă trecutul acestui neam nu ar fi semănat în urma lor atâtea figuri mari cari a-rată, pe desupra spumei trecătoare, linia dreată şi trecătoare, linia dreaptă şi luminoasă a destinelor Neamului Românesc.

§ i dacă păcatele omeneşti ne pot semăna adesea în su­flete o îndoială în însuşirile fiilor de azi ai neamului nostru, pilda unor vieti ca acelui, care s'a stins, ne desvălue, dădă-Toare de încredere, adevăratul suflet românesc.

Continuând o linie de înaintaşi, a căror evocare te cop-

*) Discursul de parentare a defunctului Regent rostit în Adunarea Na­ţională de către primul-ministru al tării : d. iuliu Maniu.

leşeşte cu farmecul cronicelor bătrâne, Gheorghe Buzdugan, fi­ul lui Vasile: — acesta, fiul serdarutui Costache Buzdugan şi a Catincăi Lipan, din răzeşii vrâncei, — fatal lui Costache serdarul, Constantin Buzdugan duce linia bărbătească "în un lung şir de vornici de Vrancea; — "bunica Iui Gheorghe Buzdugan, Elenca Andrieş e sora spătarului Andrieş, staroste al ţinutului Putnei, în care ţinut luminat deapururi de Domnul cel mare şi sfânt, îşi are rădăcina şi familia /boerească a Buzduganilor, încuscriji cu Movileştii Moldovei, continuând o asemenea linie de înaintaşi, Gheorghe Buzugan a intrat în vi­ată înzestrat cu toete însuşirile băştinaşe ale firii româneşti, împovărat de credinţa adâncă a îndatoririlor şi a răspunderilor.

Scoţând din vrednicia înaintaşilor nu drepturi, ci numai îndatoriri — Gheorghe Buzdugan a început viata ajutat numai de propiile sale calităţi, a urcat în curs de mai bine de trei decenii întreaga scară a ierahiei judecătoreşti, delà micul ju-^ decător de ocol, până la toga purpurie a primului preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie, nerăzămat decât pe temeinicia şi vasta lui cultură juridică, *— pe înţelepciunea lui adâncă, — pe un caracter integru, tăiat rigid în linii drepte şi pe o yiată cinstită, curată.

Iar când Pronia Cerească a cerut neamului românesc ertfa pierderei Regelui victorios — i-a dat adumbritor urma-işului fraged, mintea luminată, fierbintea dragoste de neam şi de tară, înţeleaptă înţelegere a duhului vremii, adâncul simt de dreptate pe care le-a întrunit Gheorghe Buzdugan.

Ajuns — alături de înălţimile lor, A. S, R. Principele Ni-colae şi Sanctitatea Sa Patriarhul Miron — să aibă în mâni detinele României în una din cele mai grele răspântii a isto­riei româneşti, — înaltul Regent Gheorghe Buzdugan şi-a păs­trat, pe lângă dragostea de tară şi amintirea descedentei din un neam impletit în bucurii şi dureri cu cei multi, umili şi tru­diţi, — şi, mai presus de toate, şi-a păstrat neprihănită ermi-na togei de magistrat.

Acestea iau dat putinţa să conlucreze în mai hotărâtor la îndrumarea vieţii publice a României, pe drumul cel larg,

cel bun, cel drept: pe drumul arătat fără şovăire de unanima conştiinţă a unui popor înţelept şi nobil.

Azi, când a plecat dintre noi şi din fruntea tari, îi vedem figura majestoasă aşezându-se în şirul marilor români — iar adânca durere, pe care o îndură toji bunii fii ai neamului nos­tru, preamăreşte o viată trăită în împlinirea datoriei, în cinste §i în dragoste de neam.

Mărire, adâncă mulţumire şi veşnică amintire celui dis­părut, neperitoare pildă să ne rămâe, tuturor, viata lui!

* Munca este pâinea nutritoare a marilor naţiuni.

M1RABEUN Dicours sur la caisse la Farge

*

Invidia nu se poate ascunde. Ea acuză şi judecă fără pro­be; ea măreşte defectele; ea are calificări enorme pentru gre­şelile cele mai mici, Limba ei e plină de fier, de exagerare şi de" înjurături. Ea se încăpă{inează cu turbare împotriva me­ritului celui mai evident. Ea este oarbă, aărinsă, nebună, bru­tală.

VAUVENARGUES

Pentru ziua care va să vie. De o vreme încoace unele ziare în cari găsirii cronici periodice

moralo-ecclesiastice se procură deptul de zgomotos de un manifest „conceput absurd de o minte care judecă cu susul în jos, nul prin propria-i inerţie dar totuşi semnificativ prin intenţiile franc mărturisite! " Să admitem că acel manifest: care, in trecut fie vorba, făcea mai bine acel ziar, dacă îl predă în vr'un exemplar, să-1 fi publicat în întregime lăsând publicului facultatea de a se edifica singur asupra poziţiei „susului" autorului lui) este în tocmai cum îl crede dl Ni-chifor Crainic, căci în definitiv acolo unde este Zel se găseşte cu uşurinţă şi câte un caz de exces de Zel. Prin urmare asupra aces­tui punct suntem de acord delà început şi fără revnire.

Deasemenea dl Crainic nu se amăgeşte de Ioc atunci când crede că mentalitatea manifestată în acel memorand na'r fi izolată şi că preocupă lume multă dornică de o împărăţie aiul Cristos pe pământ. Iar aci voi ţinsa ca să se ştie un singur iucru : nu numai oameni .extravaganţi" ortodoxiei au ajuns la soluţia pe care o preconi­zează manifestul cu pricina precum deasemenea nu numai dl Crai­nic este acela care condamnă proselitismul de orice origine ar fi el.

De fapt catolicismul nici nu prea are nevoie de un imbold special şi de „o inflamare a oştirilor sale" pentru a-şi face cuceririle în mijlocul marelui număr al credincioşilor ortodoxşi numai cu nu­mele.

Catolicismul impune — precum vedem chiar şi dlui Crainic— prin mecanismul precis al maşinăriei sale. El impune adversarului prin disciplina lui colectivă şi individuală, El îşi taie alea jui înainte în viaţa socială, în familie, în artă, în ştiinţă, etc. şi cu cât mai mult ne credem apropiaţi de occidentul catolic (iar ţările apusene greu de puzdăria românilor cari merg acolo mai ales cu gândul de pro-copsire cultunală) cu atât mult, fără straistă, cu forţe unei logice deductive, se zidească judecta noastră favorabilă bisericii care a civili­zat aceia parte a Europei.

Catolicismul nu are nevoia de ordine circulare secrete, cu consemne misterioase şi cabalistice. Mişcarea care a început să-i fie

favorabilă şi la noi în timpul din urmă nu însemnează ofensivă ro-mano-catolică şi cu atât mai puţin greco-catolică Pre cum o spusei mai sus catolicismul nu cunoaşte agresivitatea ofensivei nici chiar atunci când cucereşte.

Mai departe o crezare sinceră că „asemănarea, religioasă" a tuturor motivelor pe care ortodoxia ar putea să ni-o ofere numai unirea cu Roma nu este rodul unei mentalităţi lipsite de luciditate.

Chiar în aceasta fără de decadenţă bisericească care coincide totuşi, că înfiinţarea patriarhatului românesc, ortodoxia naţională a făcut tot ce-i stă în putinţă pentru, ca să-şi reaprindă forţa virtuţijor şi să vadă cu înfrigurare coborând în forma Unbilor de foc ibovnicia Duhului sfânt. Dar darul Domnului întârziat şi renaşterea ortodoxiei chiar aşa reformată cum au adus-o acasă apostolii uniri delà Stocholm s'a poticnit şi ea.

Nu trebuie să fii prea nerăbdător pentruca să te pomeneşti prin analogie chiar 1B gândul unei încercări de apropiere ortodox-catolică Şi îndefinitiv de ce nu ar admite-o chiar domnul Crainic mai ales atunci când prea frumos (-poate chiar prea generos) le recunoaşte ambele bislricii de apostolice. Iar aceasta apropiere care ar trebui să se facă numai în vederea frontului unic în faţă cu sectele • — cari se sporesc caşi ciupercile după ploaie — ar putea foarte bine să aibă şi alte scopuri muit mai divine prespective corespunzătoare celei dintâi porunci alui D zeu: iubirea.

Dece să şi teme ortodoxia să ? + ea de vorbă cu luminile cato-i.'cismului asupra acelor neajunsu;.: cari o muncesc, o umilesc de multe ori chiar în faţa propriei conştiinţe? Dece şi dl Crainic trecie ;.tât de uşuratic, atât de ironic şi atât de hilariant asupra aceste' întrebări; pe cari nişte amărâţi mânuitori de condee sau nişie stân­gaci ticluitori de fraze au căutat să o trimită spre bine voitoare a-preciare oamenilor cari sunt presupuşi că mai şi gândesc în ţara îomânească?

Ori cât ar fi fost de păcătos acel manifest pentru întoarcerea la matcă ori cât iar fi lipsit o savantă înjosire de citate, o manifes­tare scălcită a unui sentimentalism modern, el are fără doar şi poa te, meritul unei visiuni practice, hotărâte şi cinstite şi se prea poa. te că a dat de gândit mai mult de cât pretenţiosul manifest al cri­nului alb chiar acelor tineri aleşi, intelectualişti şi raţionalişti bucu-

reşteni precum şi acelor cari ardelenii fiind au găsif noaua losincă a democraţiei în materialismul concretizat vremelnic.

Dar iată că s'a sesizat şi organul oficial al arhiepiscopiei blă-jene, „Unirea" la zarva pe care a primit-o dl Crainic pacifistul. Era natural ca memorandul atât de chinuit şi slăbuţ cum îl găseşte dl Crainic să nu fi ieşit din Blaj — mica noastră Romă, dar în ace-jaş timp leagănul începuturilor de conştiinţă naţională creatoare.

Răspunsul de care se învrednicise dl Crainic nu l'a atins prea plăcut' „Unirea" a precizat în termini prea hotărâţi că ofensiva nu a început ci va începe când îi va sosi momentul.

' Reservele dlui, Crainic asupra acestei ofensive a bisericii ca ­tolice sunt mai ales privitoare la mijloacele întebuinţaţe în luptă şi de o parte şi de alta. Foarte bine! Dar să nu uite dl Crainic că în domeniu eclesiastic, considerând anumite raporturi între anumite bi­serici nu putem să vorbim de pace sau de armistiţiu. Este foarte greşită aceasta judecată a raporturilor. E şi greu să gâcim ce anu­me raporturi visează dl Crainic: numerice, de organizaţie al recunoa­şteri de biserici naţionale etc. etc.

Bisericile, cari pretind fiecare că sunt deţinătoarele adevărului absolut şi singurul care ne duce la mântuire, nu au misiunea de a se opri la anumite „raporturi". Şi in special biserica în deplina cu­noştinţă a ordinalor divine pe cari ie-a primit trebue să fie un lăcaş de permanentă dorinţă de a întră în el, de a-ţi avea partea ta în bunurile spirituale pe cari ţile oferă.

Ce a păcătuit sau ce păcătueşte catolicismul de pretu­tindeni şi de totdeauna dacă puterea lui de a convinge (iar aici să nu imaginăm cele ma variata capete de acuzare cari s'au adus catolicismului) e superlativă, dacă doctrina lui e susţinu­tă de savaiţi neapropiaţi de fii altor biserici, dacă ştiinţa şi-a găsit adăpost între zidurile mănăstirilor lui, dacă învă­ţăturile divine el le practică cu cea mai riguroasă ardoare dar totuşi în respectul fiinţei umane?"

Prin urmare dacă nici nu ar câştiga nimic catolicismul de pe urma acestui memorand buclucaş — căzut caşi o bombă în mijlo-c u l u n u î „pang" lipsit de c?a mai mică sforţare ideologică — totuşi s'a precizat intenţiunea unei „aprecieri a valorilor duhovniceşti a ce­lor doauă biserici" şi îl rugăm pe dl Crainic c a să ne dea acel

articol — pe care îl vom considera ca o mărturisire de credinţă în cele doauă bisericî «apostolice" — să ni-1 dea însă cu specifică­ri, cu analize până la elemente de bază ale oricărei combinaţii, să ni-1 dea cu sinceritatea întărită prin povara unui blăstăm, sau după spovada curăţitoare a sufletelor noastre de toată „nevoia şi scârba".

Existenta corpului politic depinde de curajul indivizilor care-1 alcătuesc. Curajul este inima publică, geniul tutelar, pa-ladiul sacru care singur te pune la adăpost de toate mizeriile servitutii şi te face să remâi în starea de om şi să nu cazi chiar sub vite. Cu cât curajul va fi mai onorat, cu atât mai mult vor fi oameni curajoşi, cu atât mai mult va fi dispreţuită poltroneria, cu atât vor fi poltroni mai putini.

Luxul, înmulţind trebuinţele, aprinde setea de bogăţii şi

întreţine in inimă un fond de lăcomie; simplitatea moravurilor,

desbarând pe om de lucrurile sale exterioare, este un fel de

val nepătruns care îi apără virtutea.

r. S.

BENTHAM

*

D. AGUESSAU

Problema existenţii lui Dumnezeu.*)

Importanta ei. — Putem noî percepe existenta lui Dzeu ? Sistemele agnostice. — Problema cunoaşterii lui Dumnezeu. — Idealismul : Descartes, Malebrauche, Berkeley. — Scepticismul empiric: Hume, Kaut, Renau, Hamilton: — Positivismul : Au­guste Compte, Littrè, Spencer. — Modernismul. — Erorile generice ale acestor teorii.

Suprema problemă, căreia toate celelalte i-se subor­donează, este fără îndoială aceia a cunoaşterii lui Du­mnezeu. Nu numai concepţiile noastre vor fi cu totul al­tele, despre marile necunoscute pe cari le numim viată şi univers, ci noi vom conforma şi dirigui altfel faptele noastre, după cum credem sau nu, în existenţa lui Du­mnezeu. 1 Căci există aci putem, afirma, o legătură de la cauză la efect, iar/ o logică sănătoasă unită cu neclintită credinţă, sunt călăuzele cari ne pot conduce mai departe.

Crezând în existenţa lui Dumnezeu, noi credem de-asemenia în viaţa de dincolo de mormânt ; noi credem că nu hazardul ne-a împrăştiat pe acest glob, fiind jucării neputincioase ale unei oarbe fatalităţi; noi vom crede în destinul nemuritor care-1 avem de împlinit'şi că în sprijinul acestuia există religia, biserica, legături directe între Du­mnezeu şi Om. .

Iată unde ne conduce raţiunea, sau unde, mai mult sau mai puţin, ar trebui să conducă pe acela care loial şi- drept se serveşte de ea. Acesta ajunge la religia sau credinţa naturală.

* ) . Extras din lucrarea lui Louis Prunei : Les fondamentes de la doc­trine Catholique — traducere de Dr. LS. Selagianu. j

Exemplul lui Iules S imon , între atâţia alţi ne demon­strează cum omul poate ajunge până acolo. Dar trebuie să ne oprim a i c i ? Aceasta credinţă simplistă e suficientă în stadiul avansat al vieţii spirituale din zilele noas t e? Nu. Ra ţ iunea o m e n e a s c ă căreia nimeni nu-i poate contesta valoarea şi forţa, e în acelaşi timp neputincioasă — con-ziderată caşi o însuşire a umanităţii întregi — a descoperi şi a face s ă fie cu exactitudine cunoscută religia naturală. D e ace ia împreună cu biserica noi credem, că pe lângă aces te lipsuri de cari se resimte raţiunea la cea mai mare parte a oamenilor, imposibilitatea în care se găsesc de a s e educa şi cultiva, fie din cauza grijilor existenţei fie din ace ia a altora de altă natură, o descoperire dumneze iască (fără c a să vorbim despre necesi tatea absolută a acele ia în raport ca scopul nostru final) era necesa ră caşi un im­perativ moral pentru ca omul s ă poată uşor ajunge la cunoaş terea lui Dumnezeu Iată de ce în cele c e urmea­ză ne vom ocupa minuţios, de mult discutată revalaţiune divină, atât de orbitor evidentă în istoria umanităţii şi pe care numai pe lângă o rea voinţă tendenţioasă o putem contesta.

Noi vom vedea aceas tă revelaţie începând cu origi­nile universului, continuând peste secole şi realizându-se în întreaga ei splendoare, prin scoborârea în mijlocul uma­nităţii a personajului istoric — în acelaşi timp divin şi u-man — pe care îl numim Isus Cristos şi prin înte­meierea unei biserici — paznică a acestei revelaţii nestri­cată şi nestrămutată.

Iată cum (pentru a - întări cel din tâi aliniat) credinţa ne duce departe, ne încadrează — pe baza unei logice consecin ţe — în sânul unei biserici, conservatoare fidelă şi neprecupeţită a admirabilei tradiţii divino-umane.

Dar să vedem dacă Dumneznu , aces t principiu iniţial şi aces t sfârşit al tuturor lucrurilor, Dumnezeu , Fiinţa su­premă pe care omenirea, începând delà originea sa şi în toată v r e m e a existenţii sale, a adorat-o, Dumnezeu „cea

mai populară dintre toate fiinţele", Dumnezeu, fără de ca­re nimic nu pricepem este el oare nedemonstrabil şi ne­perceptibil?

Este umilitor pentru raţionarea umană împrejurarea că trebue să ne întrebăm astfel, dar .în acelaş, timp pen­tru acest studiu suntem nevoiţi să o facem, căci s'au gă­sit şcoli filozofice — între ele unele cari pretindeau că ar fi catolice — cari au răspuns afirmativ la aceasta" între­bare. Trebuie să remarcăm aici, că aceia despre cari vorbim nu sunt ateii singuri ci şi aceia cari recunoscând existenţa unui Dzeu cred că trebuie să 1 onoreze atât de mult, încât îl concep de asupra noastră, scăpând în între­gime raţiunei mărginite de care dispunem şi astfel de­venind un simplu obiect de credinţă. Ei zic : Noi credem în Dumnezeu dar noi nu-1 putem demonstra sau cu alte cuvinte; Dumnezeu e Marele necunoscut, el există dar noi nu putem susţine nimic în afară de aceasta.

Astfel, noi vom putea cunoaşte tot ceiacea este util vieţii, toate legile lumii fizice spre exemplu, dar noi nu vom cunoaşte nici odată fiinţa necesară ceiace ne inte­resează mai mult. Trebuie să arâtăm mărturisirea bisericii aci referitor, trebuie să arătăm că biserica, contrar afirma-ţiunilor adversarilor ei, ea este aceia care se sprijineşte sus­ţinând demonstrabilitatea dumnezeirei — pe raţiunea ome­nească şi îi dă acesteia aureola de care o lipsesc chiar a-ceia caii vrea să i-o procure. Biserica a susţinut întotdea­una că putem, cu ajutorul raţiunei, cunoaşte pe Dumne^ zeu şi că noi putem chiar să-1 demonstrăm. Ne mărgfnim aici la renuţarea răspunsului bisericii iar acum voiu trece la examinarea acestor doctrine cărora nimeni nu le poate nega un grăunte de adevăr relativ, pe care considerându-1 drept absolut şi infailibil, iată greşeala lor fudamentală.

* • . * *

Am ajuns deci la acele doctrine şi sisteme filosofice cari susţin inperceptiiitatea lui Dumnezen şi nedemonstrabi-litatea~Tui şi pe cari le grupăm sub numirea generică de

sisteme agnostice. Ar frebui să expunem teoria cunoştin­ţei, şi înainte de ce ne-am întreba dacă putem cunoaşte pe Dumnnzeu să examinăm cum ajungem noi la cunoaşterea lucrurilor. Aceste însă le presupunem cunoscute.

Delà început putem admite că toate filosofale, cari în problema cunoaşterii, aşa cum aceasta e studiată în psi­hologie, nu fac parte legitimă experienţei şi raţiunei, ajung în mod fotal la devieri şi erori în chestiunea de care ne preocupăm.

Empirismul pur, deasemenea şi idealismul, ajung la îndo­ielnice definiţii, celdintâi deadreptul neagă raţiunea iar idea­lismul cu acelaşi rezultat practic ne abandonează în braţele fideismului - Iar invers, toate filosofiile cari admit că omul are posibilitatea de a cunoaşte principiul primar, principiul

. de cauzalitate eficient şi final, principiul ratiunei suficiente, acel al contrazicerii, recunoscând acestora o valoare uni­versală admit astfel minimul, necesar omului pentrucă în­trebuinţând numai mijloacele şi luminile naturale ale raţi­unii sale, să cunoască pe Dumnezeu însuşi. Spiritualismul creştin, cu Bossuet şi Sf. Toma, sau în general spiritua­lismul păstrează o însemnată contribuţie experienţei şi 'ra­tiunei în elaborarea cunoaşterii. Simţurile procură materia pentru cunoaştea intelectuală, iar raţiunea e aceia care prelucrând furniturile simţurilor, formează ideia cu mijloa­cele absolut abstracte. Nihil est in intelectu, quod non pri-us fuerit in sensu . . . nisi ipse intellectus.

Acest principiu poate servi de călăuză pentru orien­tare trecâd' dealungul sistemelor, căci în fond întreaga is­torie a filosofiei presintă o luptă neîntreruptă între două curente (indiferent numirea sub care le destingem) cari se opun violent, caşi când omul nu ar putea niciodată să urmeze calea de mijloc dintre ele şi în mod necesar ar fi costrâns să treacă de la unul la altul; cel dintâiu ne­glijează corpul acsta e idealismul cel de al doiulea sacri­fică sufletul şi explică toate cu ajutorul simţurilor, acesta e materialismul, empirismul, positivismul. Intre aceste două,

spiritualismul echilibrează sufletul şi corpul, simţurile şi raţiunea.

Va trebui să începem cu Descartes care bine intenţi­onat a încercat chiar sprijinirea credinţii cu filosofia sa, dar punând probleme jîhgaşe, au fost împinse de alţii până la ultimele consecinţe, trecând peste Malebranche şi Berkeley la relativismul lui Hume şi Kant şi pe urmă la cel mo­dern transformat în ceiace numim modernismul cras al zi­lelor noastre.

Descartes, introducând în filosofie dualismul gândirei şi al lumii reale, eliberând definitiv sufletul de corpul omului de­clarând că nici o legătură nu există între aceste două raţi­uni distincte, s'a găsit la un moment dat în faţa proble­mei percepirii exterioare; cum putem cunoaşte, fiind con­secvenţi cu dualismul decartbn, obiectele exterioare? Pen­tru a putea rămâne credincios sistemului său Decartes a • considerat senzaţia drept un act pur subjectiv, iar acţiu­nea obiectelor exterioare o presupunea inutilă pentru expli­carea senzaţiilor. Dar în cazul acesta lumea exterioară e reală sau o simplă ilusie a spiritului? Ea e reală, răspun­de Decartes, din cauza adevărului divin. Dumnezeu s'ar amuza prea cinic cu ignoranţa noastră dacă ne-ar înşela astfel. O altă problemă a acestei filosofii cartesiene este ace­ia a acţiunii voinţei, acţionarea sufletului asupra corpului cum ni o putem explica atunci când orice legătură intre aceştia e inexistentă?

Decartes şi-o explică recurgând la noui raţiuni : spi­ritul animal şi căuşele ocasionàle. O rezoluţie luată de că­tre spirit, bunăoară ridicarea braţelor se execută print'o mişcare provocată în mecanismul fizic.

Decartes lansând principiile sale a pregătit viziunea prin Dumnezeu şi ocasionalismul lui Malebranche. Putem suprima materia, nimic nu se schimbă. Noi continuăm să o vedem şi ca urmare să o cunoaştem în întinderea ei intelectuală, adecă în Dumnezeu, provocându-ne senzaţiile obicinuite. Prin urmare, nu contează decât doui termini: Dumnezeu şi sufletul omului

Iată-ne în plin idealism. De aici Malabranche printr'un apel la credinţă ajunge la revelaţia divină. Lumea exteri­oară există - afirmă el - pentrucă aşa ne spune credinţa noastră.

Cât de periculos este acest apel la credinţă intr'un domeniu unde raţiunea singură e suficientă, vă puteţi da seama şi Dvoastre. '

Decartes l'a pregătit pe Malebranche, Malebranche pe Berkeley. Pentru el senzaţiile sunt anumite stări ale con­ştiinţei; lumea exterioară e cuprinsă î n aceste senzaţiuni. Esse et percipi. Totul e în subiectul gânditor; substanţa spirituală e singura subsistenţă, substanţa materială e in­existentă. Cu alte cuvinte cunoştinţa noastră e întotdeauna subiectivă şi nici odată obiectivă. Noi nu cunoaştem obie-ectul, ci numai senzaţii cari se exprimă printr'o anumită situaţie spirituală.

Remarcăm, că toţi trei - Decartes, Malebranche şi Berkeley - întemeietorii filosofiei subiective, au fost creştini, de bună credinţă şi dacă ar fi prevăzut aberaţiile succe­dente neînsemnatelor lor deviaţii poate că şi-ar fi renegat principiile. Abatele Faydit, un „rău de gură" al secolului, XVII, a spus-o destul de irevenrenţios despre Malebranche că „el care vede toate în Dumnezeu na obsearvă că e nebun."

Berkeley a menţinut principiul cauzalităţii şi l'a în­dreptat spre Dumnezeu caşi isvorul percepţiunilor sensibi­le. Hume care-i urmă se va ciocni de această cauzalitate şi de această substanţă subjectivă care subsista singură, iar după ce va distruge pe cea dintâiu considerând-o caşi o necesitate a obicinuinţei şi imaginaţiei, în aceiaşi măsu­ră va purcede si cu cea de a doua prăbuşindu-se astfel întreaga matafisică, cu Dumnezeul său, sufletul şi chiar cer-titudinele stienfisice ale sale.

Urmând Kant, în lucrarea sa. Critica raţiunei pure, distingând între insensibelele numene şi fenomene pe cari singure le putem cunoaşte, el s'a pomenit la faimoasele antinomii, cari în mod practic nu erau altceva de cât scep-

ticismul. El va restabili, sub forma unui postulat al raţiu-nei practice, Dumnezeirea, sufletul şi libertatea, dar în fi­losofia lui, Dumnezeu se transformase într'un obiect — destul de comun — al credinţei. Kant mai recurge la cre­dinţă, fără importanţă dacă aceia e religioasă sau numai practică. Prin urmare Kant, credea într'un Dzeu, dar acest Dzeu al lui, era nedemonstrabil cu raţiunea sigură fiind o fiinţă infinită, el considera straniu^ a'l ţărcui între bârnele unui silogism. J

Kant făcând din spiritualitatea umană, centrul uni­versului şi sistemul metric al tuturor lucrurilor, a prepa­rat subjectivismul secolului al XIX-lea care s'a personifi­cat orgolios în Renan în Renan diletantul caracteristic al unei epoce, cel care întreaga sa viaţă va face la scama­torii metafizice şi refuzând de a se închina lui Dzeu se va adora pe sine însuşi şi „micile clopotiri" (petit carillon) ale stilului său. In toate lucrurile el va fi un asirdu scfu-rător de nuanţe, de soluţiuni relative, provizorii, indivi­duale: „soluţiunile definitive — scria el — opresc orice mişcare spirituală, orice cercetare". Deasemenea el va susţine că ceiace iubesc oamenii la Dzeu este totdeauna ceiâce i-au împrumutat ei înşişi. Bunăoară dreptatea di­vină fiecare şi-o proporţionează cu ajutorul spiritului său, dar aceasta dreptate fiind, astfel percepută — zice Caro în cartea d'Idèa de Dieu — ,,nu va mai fi dreptate, lip­sită fiind în sine însăşi de orice fixitate şi absolut."

In afară de Renan, atât de superficial şi atât de bine executat de Brunetiere, care într'un discurs al său a spus-o, că niciodată acesta n'a fost un filozof ci un artist şi un diletant, mai trebuie să înşirăm caşi filozofi empi­rici — continuatori ai mişcării criticiste şi agnostice asupra „problemei" lui Dzeu — pe Homilton, Manşei, Auguste Compte şi Spencer.

(Va urma)

ì

MIN LEGEA

asupra raporturilor dintre şcoalele secundare confesionale române din Braşov, Blaj, Beiuş, Brad şi Minist, instrucţiunii

Şcoalele confesionale româneşti din Ardeal au . fost, până la împlinirea idealului national, puternice

fortăreţe de viată, de cultură şi de graiu românesc. Din ele a ieşit întreaga pleiadă de conducători ai po­porului nostru de peste munii; ele au sădit în ma­sele largi ale neamului asuprit germenii marilor nă­dejdi; ele au alimentat în mijlocul prigonirilor duş­mane puterea de rezistentă şi dorul de Ţara mamă; ele au cultivat şi îngrijit curăţenia datinelor strămo­şeşti şi a iimbei nationale; ele îşi revendică marile vrednicii aie conservării sufletului românesc pentru măreţia ziidor de astăzi.

Intele;:ţeşte conduse de marii mitropoliti şi epis­copi delà òìaj, delà Sibiu şi Oradia-Mare, au fost şi au rămas focare de românism şi de înaltă idealita­te. De 175 ani şcoalele Blajului sunt amvoanele crezu-

• lui nostru a tuturor; de multe decenii, cum se predi­ca omenia şi frumuseţea virtuţilor creştineşti în fata altarelor, aşa se propovăduia depe catedrele Braşo­vului şi aie Beiuşului Evanghelia României tuturor Românilor, Despartiti în credinţele religioase, Arde­lenii ortodocşi şl uniti au ştiut să rămână, prin fur­tunile şi vijeliile vremii, un singur suflet national, o singură voinţă românească, iar când începuturile vieţii de şcoală din principate şi din Bucovina erau ameninţate de covârşitoarea greutate a unei culturi

-, străine, de peste munii au venit cu înflăcărări de

OBSELRVATORU 323

apostoli marii înainte-mergători ai şcoalei din Rega­tul român.

Din aceste motive, unul din întâiele gânduri cari au preocupat toate guvernele României întregite a fost acela al unei pioase recunoştinţe şi păstrarea pentru totdeauna a acestor scoale şi a spiritului în care vibrau. Şcoalele primare confesionale au fost în număr de mai multe mii, preluate de Statul ro­mân- Şcoalelor secundare li-s'au dat ajutoare şi sub­venţii, iar acum mai in urmă, prin conveniiuni şi contracte încheiate cu autoritatea tutelară, au fost salariate de Stat. Prin art. 137 din legea învăţămân­tului secundar, găvantându-se şcoalelor confesionale secundare din Braşov, Blaj şi Beiuş toate drepturile şcoalelor de Stat, se stabileşte că raportul dintre au­torităţile confesionale, proprietarele lor, şi dintre Stat, precum şi regimul şcolar, se va stabili prin lege. Prezentul proiect voieşte să satisfacă aceste obliga­ţiuni, consfintând prin Parlament, aproape în întregime, o stare de fapt existentă. \

De acelaş regim trebuie să se bucure şi liceul „Avram Iancu" din Brad, care sub autoritatea mi­tropoliei ortodoxe din Sibiu a crescut, pe vremuri de grea încercare a neamului nostru, generaţiile de Ro­mâni vrednici din ţinutul Zarandului.

Lăsate aceste scoale *sub imediata conducere de care sau bucurat totdeauna, având controlul, pro­grama de studii, supravegherea, etc. ale ministerului instrucţiunii şi un corp didactic pregătit în universi-tătite tării, suntem convinşi că dacă au fost între ne­prielnice împrejurări sământare de cultură naţională, vor fi cu atât mai vârtos în tara pe care au profe-tit-o, pe care au învăţat generaţiile să o dorească, să o iubească.

Dispoziţii generale

Art. 1. — Prin şcoalele secundare confesionale române din Braşov, Blaj, Beiuş şî Brad se înţeleg şcoae i e secundare din aceste localităţi, cari stau sub conducerea şi aparţin arhiepiscopiei şi mi­tropoliei onndoxe din Sibiu, respectiv a archiepiscopiei şi mitropo­liei române-unite din Blaj şi a episcopiei române unite din Oradea.

Art. 2. — Dispoziţiile legii pentru învăţământul normal-pri-mar, promulgată cu înaltul decret regal Nr. 2 .571 din 2 4 Iulie 1 9 2 4 şi publicată în „Monitorul Oficial" Nr. 101 din 2 6 Iulie 1924 , dis­poziţiile legii pentru învăţământul secudar, promulgată cu înaltul décret regal Nr. 1 .308 din 8 Mai 1 9 2 8 şi publicată în „Monitorul Oficial" Nr, 105 din 15 Mai 1 9 2 8 , precum şi legea învăţământului profesional şi comercial şi regulamentele lor se aplică prin organele administrative şcolare ale autorităţilor confesionale şi acestor scoale, precum şi personalului lor didactic, administrativ şi de serviciu, cu modificările şi precizările prevăzute în legea prezentă.

Art. S. — Şcoalele secundare confesionale române, prevăzute la art. 1, se bucura de toate drepturile conferite prin legi şcoalelor similare ale Statului.

Art. 4. — T ale şcoalele secundare confesionale române cari cad în prevăd ;rile prezentei legi, sunt supuse supravegherii şi con­trolului Minstarului Instrucţiunii.

Art. 3. Autoritatea confesională îşi exercită drepturile în aceste scoale în conformitate cu dispoziţiunile legii .prezente.

Art. 6- autoritatea confesională poate s a ş i întocmească regu­lament propri ' de ordine şi funcţionare interioară a şcoalelor, pre­cum şi eventuale programe suplimentara, cu aprobarea ministerului.

Dispoziţii speciale Anul şcolar, înscrieri, examene

Art. 7. — Durata anului şcolar, durata cursurilor şi vacan­ţelor vor fi cele prevăzute în legile şi regulamentele şcoalelor simi­lare ale Statutului.

Suspendarea cursurilor la anumite sărbători şi pentru anumite deprinderi religioase, cerut? de situaţia specială a şcoalelor confe­sionale, în afară de prevederne cuprinse în dispoziţiile aliniatului 1, se va putea face numii în b a z i regulamentului ds funcţionare in­terioară a şcoalei, aprobat de minister.

Art. 8. — La înscrieri vor ave$ preferinţă copiii aparţinători confesiunii respective.

Art. 9. — La examenele de adrhitere în cursul superior şi la cele de clasă va asista, în mod oficial, şi un delegat al confesiunii respective.

Condiţiunile de numire a corpului didactic

Art. 10. — Pentruca cineva să fie numit profesor sau mae­stru cu titlul provizor la vre-una din şcoalele secundare confesionale române, pe lângă condiţiunile prevăzute la art. 3 6 din legea pentru învăţământul secundar, trebuie să mai îndeplinească şi următoarele condiţiuni :

a) La Braşov şi Brad să fie de religie ortodoxă, cu preferinţă absolvenţii ai unei scoale superioare de teologie ;

b) L a Biaj şi Beiuş să fie de religia unită (greco-catolică) ; profesorii bărbaţi, cu excepţia maeştrilor, să fie şi absolvenţi ai unei scoale superioare de teologie, sau cel puţirr studenţi în teologie.

Alcătuirea catedrelor

Art. 11. — Catedrele se alcătuesc în conformitate cu dispo-ziţiumle art. 5 i — 5 3 din legea învăţământului secundar.

Autoritatea confesională va putea, cu aprobarea ministerului, să modifice compunerea unei catedre conform situaţiei speciale a şcoalei.

Complectarea catedrelor vacante

Art. 12. — Catedrele vacante se vor publica între 1—15 Iunie, cu menţiunea condiţiilor speciale cari se cer pentru ocuparea unei catedre la şcoalele secundare confesionale.

Complectarea catedrelor • vacante se face prin numiri sau alegeri. .

Numirea cu titlu provizoriu se face între 1—31 Iulie pe ziua de 1 Septemvrie de către autoritatea confesională respectivă, ţinând seamă de condiţiunile art. 10 din prezenta lege şi de normele re ­gulamentelor confesionale.

Pot fi numiţi şi "profesori titulari, provizori sau definivi delà şcoalele secundare a Statului; aceştia îşi menţin toate drepturile -

câştigate là ! şcoalele Statului. Numirea făcută de autoritatea confesională va fi confirmată

de minister prin decizie. Profesorul, sau maestrul a cărui numire nu va fi confirmată

de minister, nu va putea beneficia de salar din bugetul Statului. Confirmarea numirii se va putea refuza numai pentru neobser-

varea dispoziţiilor legii.

In cazul când nu se găsesc profesori sau maeştri, cari să în­deplinească toate condiţiunile art. " 0 din prezenta lege, catedrele rămân necompletate.

Art. 13. — Numirile de suplinitori şi repartizarea orelor su-plementare pe durafa unui an şcolar se fac de către autoritatea confesională şi se apzobă de către minister.

Suplinitorul poate fi revocat şi în cursul anului şcolar afât de către autoritatea confesională, cât şi în baza unui ordin motivai al ministerului.

Numirea, făcută fără să se ţină seamă de condiţiunile art. 10 şi 12 din legea prezentă, este nulă de drept.

Definitivarea

Art. 14. — Definitivarea profesorilor şi maeştrilor la cate­drele ce' le ocupă cu titlul provizoriu se va face în condiţiunile art. 6 3 din legea învăţământului secundar, în baza avizului favorabil al autorităţii confesionale respective, ţinându-se seama şi de nor­mele regulamentelor confesionale, iar la Blaj şi Beiuş profesorul bărbat, care cere definitivarea, va trebui să fie şi preot hirotonit.

F ă r â avizul favorabil al autorităţii confesionale nu se va putea face definitatea.

îndepărtarea din învăţământ

Art. 15. — îndepărtarea din învăţământ, pentru . motivele arătate la art. 6 4 al legii învăţământului secundar, se face de către autoritatea şcoalei în urma unui ordin al ministerului dat în con­formitate cü avizul consiliului permanent, în baza referatului motivat al consiliului inspectorilor generali ai învăţământului secundar.

Trecerea în pensie a personalului didactic

Art. 16. — Membrii corpului didactic deia şcoalele . confesio­nale române îşi regulează drepturile la pensie conform legii gene­rale de pensiuni.

Ei pot fi puşi în retragere din oficiu de către autoritatea şcoa­lei pe urma unui aviz al Ministerului Instrucţiunii dat în conformi­tate cu art. 6 5 — 6 6 al legii învăţământului secundar, pentru aşi re­gula drepturile la pensie în următoarele cazuri :

1. Când împlinesc vârsta de 65 ani. 2. Pentru incapacitate profesională. 3. In caz de boală care !e face imposibilă îndeplinirea func­

ţiunilor sau îi face periculoşi pentru sănătatea copiilor.

Drepturile şi datoriile corpului didactic sec. concedii, detaşări AH, 17. — Membrii corpului didactic ai şcoalelor s ecundare

confesionale au aceleaşi drepturi şi datorii pe cari le au membrii corpului didactic secundar d>n şcoalele similare ale Statului, în con­formitate cu art. 6 8 — 7 8 din legea învăţământului secundar, cu deosebirea că drepturile pe cari le acordă art. 7 2 din legea pentru învăţământul secundar se pot exercita numai cu învoirea prealabilă a autorităţii confesionale şiV.ă repartiţia orelor suplimentare şi dis­tribuţia lucrărilor prevăzute la art. 77 — 7 8 a legii învăţământului se­cundar nu le face ministerul, ci autoritatea confesională, care le comunică ministerului prin inspectoratul respectiv.

Concediile prevăzute la 7 9 — 8 1 din legea învăţământului se­cundar se dau de către autoritatea confesională după normele pre­văzute la acele articole.

Concediile de o lună vor fi aduse la cunoştinţa-inspectoratului, cele cari trec peste o lună ministerului pentru a lua cunoştinţă de ele.

Art. 18. — Detaşările delà şi la şcoalele secundare confesio­nale române se pot face numai cu învoirea şi la cererea autori'ăţii confesionale respective.

Disciplinarea corpului didactic

Art. 19. — Disciplinarea corpului didactic aparţine autorităţii confesionale respective ; ea se face în conformitate cu articohi 8 5 — 8 7 din legea învăţământului secundar, cu menţiunea că dispo-ziţiunile art. 87 se vor aplica -< tuturor profesorilor sau maeştrilor cari sunt absolvenţi de teologie sau preoţi hirotoniţi.

Pedepsele delà art. 8 5 , litera a, b, c şi d le aplică direct au-totitatea confesională din iniţiativă proprie, sau sesizată de Ministe­rul Instrucţiunii, celelalte pedepse se aplică tot de autoritatea con­fesională, sesizată»,de ministru, în baza hotărîrii comisiunilor discipli­nare din cari va f^ce parte ca membru, când va fi cazul, şi un delegat al autorităţii respective.

Pedepsele se vor putea prescrie şi radia în conformitate cu dispoziţiunile art. 8 8 — 9 0 din legea învăţăm ântu ui secundar. Minis­terul va sesiza, când va fi cazul, autoritatea şcoalei respective care va proceda la suspendarea, aplicarea sau radierea pedepselor.

Suspendarea prevăzută la art. 9 2 — 9 3 din legea învăţământu­lui secundar se pronunţă de minister şi se aplică efectiv de către autoritatea şcoalei respective.

Retribuţiile corpului didactic

AH. 20. — Retribuţiile corpului didactic al şcoalelor secun­dare confesionale române vor fi identice cu retribuţiile^ corpului di­dactic din şcoalele similare ale Statului ; ele se vor lua integral în bugetul Ministerului Instrucţiunii şi se vor da membrilor corpului di-

dactic în conformitate cu dispoziţiile art. 95 — 1 0 1 din legea învăţă­mântului secundar.

Art. 21. — Şcoalele confesionale secundare române, cari au fonduri speciale pentru retribuţiile corpului didactic, însă insuficiente pentru suportarea integrală a retribuţiilor, vor vărsa anual la stat, după fiecare catedră, cota-parte stabilită odată pentru totdeauna în comun acord de către autoritatea şcoalei şi Ministerul Instruct unii.

Retribuţiile corpului didactic, plătite de Ministerul Instrucţiunii la şcoala care va face vărsămintele anuale, vor avea caracterul în­tregirii de salarii.

Administrarea interioara a şcoalelor

Art. 22. — Directorii sunt numiţi ori aleşi (la Braşov şi Brad) de autoritatea confesională în baza regulamentului ei în vigoare şi a tradiţiei şcoalei, aprobaţi cu titlul provizoriu şi confirmaţi ca sta­bili de ministru, în condiţiunile art. 102 din legea învăţământului secundar, luând şi avizul autorităţii confesionale.

înlocuirea directorilor se va face de autoritatea confesională şi se va notifica ministerului.

In lipsa unui director care să îndeplinească condiţiile legii, autoritatea confesională poate încredinţa direcţia prin delegaţie unuia dintre profesori.

Directorul ajutor se numeşte de autoritatea confesională cu aprobarea ministerului.

Diriguiţii claselor se propun de director şi se aprobă de auto­ritatea confesională.

însărcinarea cu dirigenţie se va aduce la cunoştinţa inspecto­ratului.

Art. 23. — Personalul menţionat la art. 109 al legii învăţă­mântului secundar va fi numit de autoritatea confesională şi apro­bat de minister. Va fi luat în bugetul ministerului.

întreţinerea şcoalelor

Art. 24. — întreţinerea şcoalelor secundare confesionale ro­mâne, în ce priveşte personalul didactic, de serviciu, administrativ şi medical, este în sarcina autorităţii şcoalei în limitele dispoziţUAor art, 21 din prezenta lege,

Art. 25. — Atribuţiile comitetelor şcolare, prevăzute în legea învăţământului secundar, Ie vor exercita autorităţile confesionale ale şcoalelor respective, prin organele lor, cari vor lucra independent de dispoziţiile legii comitetelor şcolare şi independent de Casa şcoa­lelor, după un regulament propriu.

Internatele

Art. 26. — P e lângă şcoalele secundare confesionale române se pot înfiinţa internate şi cantine pentru elevii şcoalei. Ele sunt considerate c a instituţii anexe ale acestor scoale şi funcţionează sub conducerea numită de autoritatea confesională.

Serviciul medical şcolar

Art 27. — Numirea medicului şcolar se face de către auto­ritatea şcolară şi va fi confirmată de minister.

Supravegherea şi controlul Ministerului Instrucţiunii

,Art. 28. •— Supravegherea şi controlul şcoalelor secundare confesionale române se face de minister prin inspectorii şcolari şi prin delegaţii săi speciali, cari au dreptul şi datoria să viziteze lo­calul, să examineze şi să cerceteze arhiva şcoalei, să asiste la lecţii şi la examene, încheind procese-verbale de constatările făcute.

Art. 29. — Directorul şcoalei este dator ca în .curs de 3 zile să înainteze două copii de pe procesul.verbal inspectoratului regio­nal şi una autorităţii confesionale a şcoalei.

Art. 30. — Ministerul pe urma constarărilor făcute în pro-eesul-verbal va lua, prin autoritatea confesională, dispoziţiile ce se impun faţă de şcoală.

V ' -

Dispoziţii finale şi transitori! Art. 31. — Şcoalele secundare confesionale în chestiunile

cari privesc administraţia internă a şcoalei corespund direct cu au­torităţile publice. '

Toate celelalte dispoziţii cari privesc corpul didactic, adminis­trativ şi de serviciu şi altele de acest fel, se comunică de minister şi de organele sale autorităţilor confesionale cari vor lua măsurile cuvenite.

Art. 32. — Membrii corpului didactic al acestor scoale îşi păstrează drepturile câştigate pe baza hotărîrilor autorităţilor confesio­nale înainte de promulgarea prezentei legi ; după promulgurea pre­zentei legi drepturile se vor obţine numai în conformitate cu dispo­ziţiile legji.

Art. 33. — Actualii directori, cari sunt profesori definitivi, şi cari funcţoinează de cel puţin trei ani, la cererea autorităţii confe­sionale vor fi confirmaţi de minister ca stabili.

Art 34. — întrucât vre-o autoritate confesională ar renunţa la salarizarea membrilor corpului său didactic de către Ministerul Instrucţiunii, şcoalele ei respective nu mai cad sub prevederile legii de faţă.

Art. 35. — Pentru aplicarea legii de faţă Ministerul Instruc­ţiunii va întocmi un regulament, luând asupra lui în prealabil şi avizul aurorităţii confesionale,

Art. 36. — Legea de faţă intră în vigoare îndată după pro­mulgarea şi publicarea ei în „Monitorul Oficiai.*

ISTORIA LEGALA A CONGREGAŢIILOR CĂLU­GĂREŞTI IN FRANTA DELA 1789 ÎNCOACE. -

de D. AUGUST RIVET (Rev. cat. a Institu|iunilor si a Dreptului)

Revoluţia din 1830. Libertatea de asociare dă înapoi în legislaţie, însă în mersul ideilor propăşeşte.

Revoluţia din 1830 avu un caracter antireÜg os făţiş. Con­gregaţiile îi simţiră sdruncinătura ia începur, iar Trapiştii din La Meilleraye fură obiectul măsurilor lor partiale de expulsare. Dar nu peste mull Guvernul îşi va arăta dorinţa sa de împă­ciuire: în mai multe rânduri o să-1 vedem dând instruct foarte desluşite în această privinţă prefecţilor săi. Legea, din 1834, n'a ţintit de sigur la Congregaţii, şi trebue să ajungem la anul 1845 ca să vedem din nou începând lupta cu prilejul Iezuiţilor, la interventi» D. Thiers. In urma unui ordin de zi. de astfel foar­te nelămurit votat în 3 Maiu, se înceoură anumite negocieri, fără entusiasm, pe lâ^gâ Curtea din Roma pentru dobândirea nu a suprimării leşurilor, ci a închiderii de .bună voie a unui anumit număr de aşezăminte de-ale lor.

D. Nourrisson toage un tablou foarte interesant al vremii acesteia şi a polemicelor, cari au ilustrat-o: de o parte sunt atacurile „Constitutionelului" şi Siècle," ale lui Cuvillier-FIe-ury, Eugen Fue, Quinet, Michelet, Viìlemain, Dupin ; de cea­laltă ripostetele „Universului" şi ale lui Venillot, ale „ Corre s-pondantului," ale „Ami de la Religion," cele două cărticele cu vâlvă mare ale Părintelui Lacordăire şi Ravignan, ..Consul­tation" a D. de Vatimesiul. „In rezumat, dacă perioada aceas­ta arată o scăritare a dreptului de asociaţie în legislaţie, în re­alitatea faptelor şi mişcarea ideilor ea arată un progres şi o tendinţă către libertatea asociaţiilor şi a Congregaţiilor.

Revoluţia din 1848. Consfinţeşte principiul libertăţii Legea din 15 Martie 1850.

Constituţia din 1848 nu putea să facă altceva decât să consacre principiul libertăţii asocierii, dar chestia Congregaţii­lor părea ca strâns legată de libertatea învăţământului. împo­triva acestui din urmă. prejudecăţile erau aşa de înrădăcinate că, pentru a le împrăştia, trebui sdruncinătura zilelor din Iu­nie. „Aşa a fost de mare frica de socialişti — observă D. de La Gorce — • încât s'a uitat de teama de Iesuiţi, iar Thiers, „un convertit al fricii," ar fi fost gata să dea învăţământul pri­mar congreganiştilor. Dacă legea din 15 Martie 1850 n'a hotă­rât chestia Congregaţiilor, ea o presupune cel puţin deslegată în sensul libertăţii.

Al doilea Imperiu. Guvernul favorizează Congregaţiile. Respinge expulzarea Iesuiiilor.

După lovitura de stat din 2 Dec. 1851 şi sub al doilea Imperiu, se va ocoli deasemeni deslegarea legislativă a ches­tiunii Congregaţiilor. Decretul — lege din 31 Ianuarie 1852 vroi totuş să părtinească Congregaţiile de femei, statorind prin lege putinţa de-a lise da în numeroase împrejurărf autorizarea numai printr'un simplu decret, mai ales în caz de adoptare a statutelor deja verificate prin Consiliul de Stat, ori care ar fi fost vremea fondării Congregaţiei, sau în caz de dovedire a unei existente aievea premergătoare lui 1 Ianuarie 1852. Foar­te multe Congregaţii de barbati vor beneficia de-o recunoaş­tere ca folosind binelui obştesc sub titlul de societăţi caritabi­le închinate învăţământului. Peste tot Congregaţiile nerecunos­cute vor fi tratate cu bunăvoinţă, cu toate că uneori se pot aduce anumite măsuri de rigoare şi de cicăleli administrative, urmând, atacurile îndreptate împotriva lor în fata Parlamentu­lui. In 1853 se închide colegiul Iesuiiilor din Saint-Etienn, dar, după câteva luni din nou restabilit. Inl861, prefectul Nordului dă o sentinţă împotriva Capucinilor din Hazebronck şi Redem-torişiilor din Donai. Minisirul Roulaed, proîivnic Congregaţiilor va afirma menţinerea decretului din messidor. Vor fi însă aces­t e a nişte cazuri singuratice.

D. Nourrisson aminteşte şedinţa din 28 Augst 1869, în ca­re Senatul avea să se pronunţe asupra unei petiţii, cerând a-lungare iesuiiilor. De încrestat: Iesuijii fură apăraţi de data a-sta de Dupin, care în 1860, atacase foarte înverşnut Congre­gaţiile. După ce a vorbit despre succesele dobândite de casa

din strada Poştelor, Dupin încheia: Azi n'avem dreptul de a în­treba pe un profesor: „Eşti iezuit, ori nu." Acela n'ar avea decât să ne răspunză: „Eu sunt cetăten francez, Domniilel"

Guvernul Apărării Nationale şi Adunarea Naţională, Ches­tia Congregaţiilor e lăsată pentru altădată şi înlăturate, drep­

tul de a propune e în mod implicit recunoscut.

Guvernul Apărării Nationale, născut din Revoluţia întâm­plată după nenorocirea de la Sedan, ar fi dorit să ocolească toate chestiunile supărătoare; el era prea lipsit de vlagă, ca să fie în stare a împiedeca manifestaţiile potrivnice, cari s'au produs mulţumită înţelegerii mai mulror prefecţi, ca Esquiros la Marsilia şi Challemei - Lacour în Rhône, Adunarea Naţiona­lă era p Jea desbinată, ca sà îndrăsnească a deslega pe de-an-tregul chestia asocierii, care a fost pusă în 1872, dar fu opri­tă după o primă deliberare. Discutarea proectului asupra în­văţământului superior, ajuns legea din 16 Iunie 1875, ridica dsn nou chestia Congregaţiilor. Cauza libertăţii asocierii a fost pu­ternic apărată in desbateri răsunătoare de raportul Laboulaye şi de D. D. Chesnelong, Lucien - Brun, de Belcastel, de Massy. Delorme, pe când D. D. Ernest Picard, Jules Favree şi Jules Ferry, evocând stafia manei moarte, urmau înainte cu împotri­virea lor antireiigioasă. In tot cazul, e sigur, că dreptul de-a propune era, în mod implicit, recunoscut pentru membrii Con­gregaţiilor.

După alegerile din 1876 începe lupta.

Pornirea anticlericală se accentua începând cu aiegeri-din 1876. „Clericalismul, iată-ne duşmanul." „lată pericolul so­cial" declara el în discursul său de la Romans din 18 Sept. 1878, denunţând „sporirea mănăstirilor şi congregaţiilor." Nu se va putea spune nici când îndeajuns rolui jucat de Franc-Masonerie în lupta contra Bisericii şi a ideei religioase şi ac­ţiunea sa dezastruoasă pentru Franta înainre, în timpul şi du­pă răsboiul cel mare: era firesc să se (lege de) năpustească pe Congre ,a{ii.

Starea înfloritoare a Congregaţiilor pe timpurile acestea.

De mai multi ani acum, Congregaţiile se desvoltară în­tr'o tolerantă largă. Listele oficiale făcute ca aplicare a legei din 12 Dec. 1876 acuza 30.287 călugări şi 127.753 calugerije, fie o sumă de 158.040 congreganişti. După cum a fost obser-

vat-o Taine, monasticismul doborât (răpus) cu putere de Re-' volujie, curăţit de abuzurile, cari îl schimonoseau, „crescuse din nou de la sine dând un vlăstar drept, puternic, plin de vlagă, nou si mai maie de~ât cel vechiu." D. Hanotaux vor­beşte de 200.600 de persoane, ajutorate de Congregaţii şi de 2.197.775 copii învăţaţi tot de ele dintr'un popor şcolăresc de 4.949.591 copii. Fraţii delà Scolile creştine aveau 1856 şcoli, lesuitii învăţau 10.822 elevi, iar şcoala cea vestită Sfânta - Ge­noveva, era cea dintâiu la concursurrle de admitere în şco­lile mari. Evenimentele din 1914 au arătat nerozia duşmănoa-. să a voJcei lui Renan că diri „Iesuiternite" nici când n'a ieşit un şef militar. In strfinătate, folosul adus E/an|ei de Congre­gaţii nu xse putea măsura şi însuşi Gambetta zicea că „anti­clericalismul nu-i un articol de export"

Proectul lui Jules Ferry din 15 Martie 1879. Articolul 7 şi decretele din 1880.

în ziua de 15 Martie 1879, Iules Ferry prezenia un pro-ect de lege asupra, ori mai bine zisj contra libertăţii învăţă­mântului superior, care cuprinde un articol VII. de felul aces^ ta: „Nimeni nu este admis să ia parte ia învăţământul public sau liber, n:ci să coducă un institut, de orice ordin ar fi, da­că face parte dintr'o Congregaţie neautorizată." Aceasta în­semna, să ridici, cu prilejul chestiei „învăţământului, chestia legalităţii Congregaţiilor neautorizate. în Franja emoţia a fost foarte adâncă: la Cameră se porniră desbaterile răsunătoare din 16 Iunie 1879 până în 9 Iulie, dar articolul VII a trecut. La Senat discuţia n'a fost mai liniştită: Jules Simon, Dufaure com­bătură cu energie sofismele lui Jules Ferry, iar- în 9 Marlie ar­ticolul fu respins. După principiile regimului particular, minis­terul, având minoritate înaintea Senatului, ar fi trebuit să se retragă: el vroi totuş să se menţină şi răspunse votului Sena­tului cu o silnicie, aducând faimoasele decrete din 29 Martie 1880. Primul prescria disolvarea Societăţii lui Isus în timp de 3 luni; al doilea silea pe celealalte Congregaţii să ceară o au­torizare în curs de 3 luni.

Trubue citită în cartea D lui Nourrisson istorisirea întâm­plărilor din epoca aceasta, a emoţiei ceiei mari, produse de decrete, a consfăturiei celebre D. D. Rousse şi Demolombe ia care aderau 1600 membri de ai barourilor din Franta, a dimi-siei celor 200 de magistrati ai parchetului, neprimind să ur­mărească aplicarea unor măsuri, cari li se păreau pe atât de ilegale, pe cât de odioase, a încercărilor D-lui de Freycinet

de-a despărţi de lesuiti pe celelalte Congregaţii şi de-a dobân­di disoivarea lor de bună voie. D. Nourrisson a putut cunoaş­te lucrarea Părintelui de Rochemonteix, carte preţioasă prin documentele, ce cuprinde, dar care fiind tipărită în străinătate, n'a fost încă de loc răspândită în public, D. de Freycinet, ca­re nu era de loc o fire de prigonitor, făcu sforţări disperate pe lângă lesuiti: „Trebue să ajungeţi a dispare. Treaba o să fie scurtă, foarte scurtă. Aş vrea-o aceasta delà voi, iar delà celelalte Congregaţii câteva cereri de recunoaştere . . . Orduri-le cele mari îmi trebue mie . . . " Copleşit de prietenii săi tre­bui să he retragă, iar expulzările Congregaţiilor se îmultjră în condiţii odioase. Jules Ferrry se mândrea c'ar fi împrăştiat 261 comunităţi de bărbaţi, cuprinzând 5. 643 călugăii. D. Ccmbes, doauăzeci şi doi de ani mai târziu, trebuia să-i întreacă is­prăvile.

Călugării izgoniţi se adresară tribunalelor ca să-şi recâş­tige integrarea sau dădură jalbă la criminal în contra execu-iatorilor decretelor, sprijinindu-se pe chezăşiile dreptului co­mun. Guvernul porunci să se prezinte declinaiorii de compe­ti njă (acte făgăduind competing) şi să se lidice conflictul. Era o c;ipă hotărâtoare. Dacă tribunalul ar b anulai sentinţa (Parlamentului), bazându-se pe terminii, nu se poate mai lim­pezi ei ordonanţei din 1 Iunie 1928, care decide că: „în ma-erie criminală conficiul nu va putea fi niciodată ridicai", de sigur că vre-o câţiva prefecţi şi comisari ar fi fost irimişi îna­intea Curţilor cu juraţi de Camerile de punere sub acuzare, pe cari încă nu le-a ajuns „curăţirea mogi strat urei" din 1883- Cu toate pledonile admirabile ale D-lor Sabatier şi Bosviel, tribu­nalul conflictelor nu primi cererea în recuzare a ministrului de justiţie Cazot, şi, sub prezidenţia lui Cazot semnatarul măsuri­lor atacate confirmă conflictele. Când a fost cu prima afacere în chestia Congregaţiilor se ştia de mai'nainte, că pentru a re­uşi ejungea să convingă pe un judecător şovăelnic: dar de a-tunci s'a spus că. tariful mitului crescuse s.mtitor delà târgui din grădina Masliniior. Sentinţele acestea au apăsat mult timp asupra tribunalului conflictelor. Când, în 5 Noemvrie 1880, nu vroi să p onunţe cererea în recuzare a ministrului semnator al decretelor, D. Cazot şi alţii doi din membri săi şi-au dat di-misia.

Lupta pe tărâmul fiscal Legile din 1880, 1884, 1895.

Nimeni nu îndrăsnise să aplice măsurile de expulsare Congregaţiilor de femei; de altă parte, măsurile de violenţă ex-

terioară nu pot tinea multă vreme. Guvernul se gândi să mu­te lupta pe tărâmul fiscal, ca să ruineze Congregaţiile, încăr-cândule cu impozite suplementare neobişnuite. Legile din 28 Dec. 1880 şi din 29 Dec. 1884 stabilă in acelaş timp un dub­lu impozit. Toate bunurile, mobile şi imobile, aie Congregaţii­lor trebuiau socotite ca aducând un (minimum) venit cel pu­ţin de 5 9/o*din valoarea lor şi din acest venit fictiv trebuia impozitul asupra venitului valorilor mobilare. Pe de altă parte, o taxă de spor lovi toate bunurile stăpânite: se născoci, că fiecare cogreganist trebuia socotit ca având un drept de co-propietate asupra tuturor bunurilor fără deosebire, tinându-se de Congregaţie:* Fiecare moarte trebuia să aibă drept urmare aducerea unei schimbări de propietate, îmbogăţirea celor ră­maşi îi viată, sporirea părţii lor (de bunuri). Aşa fiecare Sori-oară de-a Săracilor fiind socotită stăpâna, tutu/or bunurilor, mobile şi imob le, fără deosebire, pe cari ie avea Congregaţia ei în întreaga Franta, ori de câte ori murea .o Sorioară, se so­cotea că moartea ei îmbogătia Congregaţia; fiecare moarte aşadar aducea Congregaţiei obligamânlul de-a subscrie decla­raţii de moştenire şi de a achita ia taxe asupra pretinsului be­neficiu, cari i-1 aducea moartea. Să notăm că îaxa aceasta a fost înlocuită în 1895 cu o aita anuala penîru a se acoperi aşa caracterul ei mârşav şi ai uşura perceperea.

Legea din 1 Iulie 1901.

Cu anul 1899 în'răm într'o fază nouă. Din pricina proce­sului „Ligilor", a trebuit trezit din nou la viată articolul 291 din codul penal, care căzuse de mult în somn adânc, iar pro­cesul îndreptat contra Asomptioniştilor, urmat de senlinta de condamnare a Curţii din Paris din 6 Martie 1900, întinse în nişte conditiuni nebănuite aplicarea acestui articol. Starea e-ceasta de lucruri nu mai putea Jine mull: toii într'un glas ce­reau o lege asupra libertăţii asocierii, libertate socotită cu a-tât mai a fi -de lipsă, că, din 1884, ea a fost acordată sindi­catelor profesionale. Treizeci şi trei de proecte s'au fost depus din 1871: în 14 Noemvrie 1899, Waldec-Roussea, în numele Guvernului, depuse pe al treizeci şi patrulea.

D. Nourrisson face o expunere vie a elaborării şi discu­tării proecjului Waldeck-Rousseau, ajuns legea din 1 Iulie 1901. D. M 11 rand scria în prefaţa, de care va fi trebuit să se căiească în mod deosebit, aşezată în fruntea Manualului, scos penlru !khidoto?i de d.d. Dèlasalle, Brunet şi Duez: „Pentru a fi isbutit să-şi ducă lucrul până în capet, i-a trebuit primu-

lui ministru din 1901, pe lângă stăruinţa sa neobişnuită de ju-. rist desăvârşit şi autoritatea sa fără seamăn ce-o avea asupra Parlamentului". (Chiar) Dacă acest jurist, cu un orgolui fără margini, nu avea de scop să facă din legea-i unealta perse­cuţiilor celor mai mârşave, precum s'au cercat unii s'o şusţie, a putut să-şi vadă inainte de moarte neputinţa de-a mai ţine în frâu Parlamentul, pe care 1-a pornit.

Chestia Congregaţiilor domină. în realitate, toată discuţia încă din prima zi D. Viviani i-a aşezat pe terenul acesta: „N. găsim faţă'n faţă cu Biserica această catolică care e una cu Congregaţiile." La Senat, raportorul Vallé nu se temea să de­clare, sprijinind proiectul: „El dă associaţiilor libertatea ; Con­gregaţiilor însă le-o respinge."

Sinteza legii din 1901, făcută de d. Nourrisson, e vred­nică de-a fi semnalat în mod deosebit: D-lui scoate la iveală în cele 25 de pagini dispoziţiile legii, inconsecvenţele şi ca­racterul în afară de dreptul comun al dispoziţiilor, decretate împotriva Congregaţiilor.

Executarea legii. D. Combes. «

Lui Waldeck—Rousseau îi urrnă D. Combes, născocito-rul delegaţilor auminisîrativi, intemeitorui a ceea ce D. Mille-rand însuşi numea (califica), încă din 1904, de „regim netreb­nic." D. Combés pricepu că trebuie să se grăbească: în ace-laş timp. când închidea prin decrete 25000 de şcoii, tot atunci înfăţişa Parlamentului cererile a 54 de Congregaţii de bărbaţi şi pe cele a 80 de Congregai i de femei. La propunerea sa, ele au fost respinse în bloc, fără examinarea statutelor şi prin refuzarea de-a trece la discutarea articolelor. La senat s'a discutat o cerere de autorizare aceea a Saiezienilor, dar îndată a fost respinsă : cu toate foloasele aduse de această Congre­gaţie peste măsură de populară, Waldeck—Roussean vota împotriva autorizării. D. Nourrisson ar fi putut s a ş i compiec-teze istorisirea amintind condiţiunile deosebit de scandaloase, în cari s'a respins cererea Cariausienilor, cari retuzaseră să numere lui Edgar Combes, fiul presidentului Consiliului, suma, pe care aceasta le-o cerea, promiţându-le un vot favorabil, dacă s'ar învoi la acest târg.

(Va urma)

Biblioteca intelectualului.

De Kiritescu — Cartea Românească — Bucureşti.

1. Un Rege erou. Personalitatea sufletească a Regelui Ferdinand I. al României.

3. Societatea Naţiunilor şi Şcoala. 4. Criza învăţământului şi Reforma Liceului. 5. Literatura impolriva Educaţiei? — 25 lei. 6. Printre Apostoli. Nuvele şi amintiri din viata

de şcoală. 7. La Roumanie danj la guerre mondiale. 8. Răsboiul nostru de întregire B. P. T. No. 1155—6. 9. Istoria Răsboiului pentru întregirea României

(1916-1919) Ediţia Il-a 3 volum. în 8.0 mare. Vol. I. 504 pagini 105 gravuri 12 hărţi. Vol. II. 702 pagini 181 gravuri 32 hărţi. Voi. IH. 573 pagini 141 gravuri 8 hărţi.

2. Apărarea Naţională şi Şcoala;

/

mmrrtrrTrriiinriiiMitiiiriMiiiiiMiMiiiiiiiiiiMiiiiiiiiiHiiiiiiiiiiiMiiiiiiiiiiriiniiiMiiiiinimmiiiiTiiriiiMiiuiiiiiuiiiiii.

I INSTITUTUL ND. de SION I

J 111 str. Domnească G R L R T I . F "llltllllllllllllllllMIMUHIIIlltiniMHlllllllllinttlllUHItHMIIIIIfltlllllllllllfllllllllltllllllllllllllllllllllltlllllllllllllllllin

In curând va apărea în editura „Observatorul":

1. Dr. lacob F adu :

Foşti i e levi români-uniţi ai ş c o a l e l o r din Roma.

2. M Th. Carada:

„P A P A", e d i ţ i e n o u ă -

CETIŢI „ C R E Ş T I N I L ACTIV" P e u r m e l e lui H r i s t o s din s e c . a l X X - l e a .

Edit. „Observatorul" — Beiuş. — Preţul: 30 Lei. '"^ «iininfiîi it'I iiiTi<i»iiiiiii«iiiii~i iiwf r~"TiiiiiiitpÌMi îmi TjTlTìliifflrT Tiparul Tipografiei „ATENEUL" Beiuş.