Când vă vor duce în sinagogi i la șdregători i la stăpâniri ș

nu vă îngrijiti cum sau ce veti răspunde

sau ce veti zice, că Duhul Sfânt vă va învăta chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneti”

(Lc 12, 11-12)

CURSUL III © Centrul Ortodox de Studii și de Cercetări « Dumitru Stăniloae », Paris

Curs de apologetică / 16 MAI 2013 / pr. Răzvan Ionescu

Cuprins :

Rememorare din concluziile cursului II1. Răspunsuri cu valente apologetice în fata totalitarismului comunist

1.1 Exemplul vietii i mărturisirii sfântului Luca al Crimeiiș1.2 Exemplul mărturiei părintelui Arsenie (acuzatul ZEK - 18376)

2. Răspunsuri cu valente apologetice la presiunea ideologică a scientismului2.1 « Rugul Aprins » : integrare duhovnicească a competentelor culturale

2.3 Duhovnicie i cunoa tere : arhim. Sofronie Saharov ș ș3. Directii actuale de preocupare teologică cu valente apologetice

3.2 Tendinte sociale contemporane i răspunsul Bisericii ș3.1 Relatia teologie – tiintă (bioetică, biologie, matematici, fizică)ș

2.2 Înduhovnicirea ratiunii : « Ascetica i mistica » p. Dumitru Stăniloaeș

● Apologetica este teologia apologiilor. Filonul apologetic al Bisericii nu s-a manifestat numai în perioada Bisericii primare, în perioada Apologeților de limbă greacă sau latină, ci în întreaga istorie creștină. Apologetica are ca misiune descoperirea acestui filon apologetic și valorificarea lui pentru viața Bisericii de azi.

● Ortodoxia caută insuflarea Duhului Sfânt prin viața Bisericii.

Duhul Sfânt este primul Apologet al Bisericii.

Este Sursa prin excelență a Apologiei de expresie eclesială.

● Prin viața liturgică, doritori de a răspunde frământărilor lumii de azi, căutăm prezența Duhului în « laboratorul liturgic » al Bisericii astfel încât să învățăm să răspundem inspirat nevoilor momentului « dând mărturie despre nădejdea noastră ». În felul acesta mergem pe urmele Părinților Bisericii. În orice epocă, cel mai bun dialog apologetic îl au oamenii duhovnicești.

Rememorare din concluziile cursului II

La două decenii după ieșirea din totalitarismul comunist (o perioadă în care disciplina Apologetică nu a fost acceptată în curriculum-ul teologic universitar românesc), o lecturare contemporană a felului în care Biserica a știut în să se manifeste teologic prin trăirea și scrierile apologeților săi ne apare ca reparatorie și de folos vieții Bisericii.

În sens larg, întâlnirea cu apologiile Bisericii din toate timpurile, aprofundarea lor teologică prin disciplina apologetică, constituie premisa contemporană pentru o mai bună și duhovnicească înțelegere a bogăției de viață și de mărturisire proprii apologiei Bisericii. Reperele sfântului Grigorie Palama de distincție între competențele naturale și duhovnicești, între știință și harismă, servesc unei apologetici vii, bisericești, care se alimentează patristic. Această apologetică are de descoperit chipurile noi de apologeți din ultimul veac, care se cer întâlnite și iubite prin descoperirea specificului mărturiei lor în Hristos.

Evocarea câtorva figuri contemporane de apologeți ai Bisericii ne va întări în convingerea că cel mai eficient apologet rămâne omul duhovnicesc preocupat să răspundă, din interiorul vieții Bisericii pe care o trăiește cu pasiune, nevoilor epocii sale.

1. Răspunsuri cu valente apologetice în fata totalitarismului comunist

1.1 Exemplul vietii si mărturisirii sfântului Luca al Crimeii (1877-1961)

Viața sfântului Luca al Crimeii

http://www.youtube.com/watch?v=3pCCb7CNxao

Acatistul sfântului Luca al Crimeii

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-sfantului-luca-crimeei-120620.html

Troparul sfântului Luca al Crimeei

Nou sfânt al Mângaietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri și prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit și sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă a călugărilor și a mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

1.1 Exemplul vietii si mărturisirii sfântului Luca al Crimeii (1877-1961)

Este un sfânt al veacului XX, fiind mai întâi medic al trupului (chirurg), iar mai apoi medic și al sufletelor (arhiepiscop). Cuvântul său este pilduitor: "Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul". Numit adesea drept doctor "fără-de-arginți", Sfântul Luca al Crimeei a fost un ierarh mărturisitor care a pătimit mult pentru dragostea și credința lui în Hristos în temnițele comuniste. Născut într-o familie princiară, sfântul a fost un bun chirurg si profesor universitar.

În plină teroare bolșevică, un chirurg de excepție refuză să opereze fără icoana Maicii Domnului pe peretele sălii. Episcopul chirurg Luca Voino-Iasenetki, mărturisitor al credinței în Hristos și titan al științei deopotrivă oferă lumii contemporane o minunată lecție de jertfire de sine, de slujire a semenilor și de sfințenie.

Se naște în 1877. În anul 1916 publică volumul "Eseu despre chirurgia infectiilor septice". Căsătorit fiind, în timp ce lucra la prologul cărții, un gând îi veni cum că sub titlul cărții va sta un nume de episcop.

În anul 1917 se stabilește împreună cu familia sa în orasul Taskent unde primește postul de medic-șef al spitalului din localitate. O boală incurabilă cauzează moartea timpurie a soției sale, Ana. Astfel, va rămâne singur cu cei patru copii ai săi.

Într-o zi oarecare, episcopul locului îl cheamă pe Valentin la el și îi zice: "Doctore, trebuie să deveniți preot!" Încredințat de faptul că aceasta era misiunea și calea ce îl asteaptau, doctorul Valentin va accepta fără nici o reținere hirotonia întru preot, în anul 1921. Hirotonia unui chirurg, ba încă a unuia dintre cei mai buni, nu a bucurat câtuși de puțin conducerea comunistă a vremii.

1.1 Exemplul vietii si mărturisirii sfântului Luca al Crimeii (1877-1961)

Părintele va primi numele monahal de Luca. În anul 1923 ajunge episcop al regiuni Taskent. După hirotonie, bolșevicii îl vor arestea imediat. Acum începe un lung șir de ani de pribegie și de suferințe în închisorile sovietice. Fiind un chirurg foarte bun, episcopul Luca primește acceptul de a opera în spitalele de prin închisorile prin care este purtat. Fiecare operație începea și se termina cu rugăciune către Maica Domnului, iar curățarea trupului cu iod, spre dezinfectare, o făcea sfântul în semnul crucii, spre ajutor. Bolșevicii hotărăsc să-l trimită pe episcop la Cercul Polar de Nord, urmând ca apoi să fie trimis în regiunea Arhangelsk pentru înca vreo trei ani. Sfântul va mai primi încă și un al treilea exil, în Siberia. În anul 1946, după terminarea perioadei de detenție, datorită meritelor deosebite în studiul medicinei, cât și pentru lucrarea "Eseu despre chirurgia infecțiilor septice", sfântul va primi Premiul Stalin. Împarte banii primiți ca premiu orfanilor de război.

Tot în anul 1946 sfântul Luca este numit arhiepiscop de Simferopol și Crimeea. Se va osteni neîncetat să reînvie credința și viața duhovnicească. Predicile sale erau ascultate, pe lângă credincioșii de rând, de studenți, intelectuali și chiar de oameni de altă credință. Sfântul nu s-a temut niciodată să condamne atitudinea regimului ateu.

La bătrânețe își pierde desăvârșit vederea. Spunea: "Cel ce și-a închinat viața Domnului nu poate fi niciodată orb fiindcă Dumnezeu îi dă lumina la fel cu cea de pe Tabor." Sfântul Luca al Crimeei va adormi în Domnul în data de 11 iunie 1961. Doctor al trupurilor și al sufletelor semenilor săi, va fi canonizat în anul 1966, în ziua de 18 martie, sfintele lui Moaște fiind așezate in Catedrala Sfanta Treime din localitatea Simferopol, în Ucraina. Bine mirositoare, sfintele lui moaște săvârșesc nenumărate minuni în trupul și în sufletul celor bolnavi. (adaptare după)Sursa: CrestinOrtodox.ro

1.2 Exemplul mărturiei părintelui Arsenie (acuzatul ZEK - 18376)

Scientismul reprezintă denaturarea ştiinţei prin ideologizarea rezultatelor ei. Pretinde autosuficienţa raţiunii umane : prin ştiinţă se poate explica şi prevedea totul. În impunerea unei concepţii scientiste un rol semnificativ l-au avut în plan filosofic iluminismul şi pozitivismul. Deşi majoritatea savanţilor oneşti nu erau opuşi credinţei, prin impunerea unei mentalităţi scientiste în Modernitatea s-a instaurat o falsă percepţie conform căreia ştiinţa ar fi antagonică religiei.

E. Dennert a publicat Religia fizicienilor ca răspuns la Enigmele universului a lui Haeckel. Lucrarea conţine statistici interesante referitoare la credinţa savanţilor din ştiinţele exacte. În secolul XVIII (cel al “luminilor”), din 56 de savanţi doar doi s-au declarat necredincioşi (matematicianul Lagrange şi astronomul Halley), unul s-a declarat indiferent, iar 49 credincioşi. În secolul al XIX (veacul “necredinţei”), din 430 de savanţi, 113 au o atitudine religioasă necunoscută, 10 sunt atei, 10 indiferenţi, 279 credincioşi. Statisticile referitoare la ştiinţele cu profil uman sunt şi mai favorabile religiei.

Este curios că deşi, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, oamenii de ştiinţă au fost credincioşi, noi am fost învăţaţi că ştiinţa certifică teoria materialistă. Ne-am obişnuit să vedem în demersul ştiinţific o justificare a materialismului. Cum se explică această situaţie? Prin faptul că ştiinţa a fost ideologizată. Scientismul impune o concepţie materialistă şi mecanicistă despre lume. Am învăţat după manuale şi studii în care erau cuprinse “argumente ştiinţifice obiective” pentru demonstrarea materialismului. De fapt, ca şi în diverse domenii socio-umane (istorie, filosofie, economie, psihologie), ştiinţa era aservită unei ideologii a momentului.

2. Răspunsuri cu valente apologetice la presiunea ideologică a scientismului

Dacă până la începutul secolului nostru fizica mecanicistă favoriza o concepţie deterministă (în care nu era nevoie de “ipoteza” existenţei lui Dumnezeu), cercetarea infinitului mic și mare deschide o perspectivă diferită. Teoria cuantică (Max Planck), principiul complementarităţii (Niels Bohr), principiul de nedeterminare (Werner Heisenberg), dualitatea undă-corpuscul (Louis de Broglie), toate aceste descoperiri descoperă limitele raţiunii umane. Se afirmă existenţa unei taine a realităţii care nu poate fi descifrată prin cunoaştere pozitivistă şi faţă de care pretenţiile scientismului par fade şi absurde. În acest sens este grăitoare mărturia fizicianului român Christian Musceleanu, care şi-a făcut studiile în perioada interbelică. El a devenit ateu în cursul superior al liceului, influenţat de unul din profesorii săi. După terminarea facultăţii de știinţe din Bucureşti, a plecat la Berlin în vederea doctoratului şi a ajuns să studieze cu Max Planck. Într-o sâmbătă, el s-a întâlnit cu marele fizician în tramvai şi acesta îl întreabă pe doctorandul român ce face duminică dimineaţa. Musceleanu a răspuns că avea de gând să facă excursii în jurul Berlinului. Atunci savantul l-a invitat să meargă cu el la biserică. Mărturiseşte fizicianul nostru: “Am fost şi nu mi-a părut rău, am avut una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Mă uitam cu admiraţie, dar şi umilit, la acest titan al ştiinţei care parcă se transforma în alt om când se ruga cu o adâncă evlavie şi cânta împreună cu toată lumea. Am plecat împreună cu el. Eram un alt om.” 2

Bibliografie: 1. Ilarion Felea, Religia iubirii, ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, 1994, p. 114; 2. Ibidem, p. 119.

2. Răspunsuri cu valente apologetice la presiunea ideologică a scientismului

Dacă până la începutul secolului nostru fizica mecanicistă favoriza o concepţie deterministă (în care nu era nevoie de “ipoteza” existenţei lui Dumnezeu), cercetarea infinitului mic și mare deschide o perspectivă diferită. Teoria cuantică (Max Planck), principiul complementarităţii (Niels Bohr), principiul de nedeterminare (Werner Heisenberg), dualitatea undă-corpuscul (Louis de Broglie), toate aceste descoperiri descoperă limitele raţiunii umane. Se afirmă existenţa unei taine a realităţii care nu poate fi descifrată prin cunoaştere pozitivistă şi faţă de care pretenţiile scientismului par fade şi absurde. În acest sens este grăitoare mărturia fizicianului român Christian Musceleanu, care şi-a făcut studiile în perioada interbelică. El a devenit ateu în cursul superior al liceului, influenţat de unul din profesorii săi. După terminarea facultăţii de știinţe din Bucureşti, a plecat la Berlin în vederea doctoratului şi a ajuns să studieze cu Max Planck. Într-o sâmbătă, el s-a întâlnit cu marele fizician în tramvai şi acesta îl întreabă pe doctorandul român ce face duminică dimineaţa. Musceleanu a răspuns că avea de gând să facă excursii în jurul Berlinului. Atunci savantul l-a invitat să meargă cu el la biserică. Mărturiseşte fizicianul nostru: “Am fost şi nu mi-a părut rău, am avut una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Mă uitam cu admiraţie, dar şi umilit, la acest titan al ştiinţei care parcă se transforma în alt om când se ruga cu o adâncă evlavie şi cânta împreună cu toată lumea. Am plecat împreună cu el. Eram un alt om.” 2

“Ideea de «Dumnezeu» este o noţiune fundamentală fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a pus stăpânire pe societatea modernă, care l-a acceptat orbeşte – pentru că el s-a dat ca expresie a ştiinţei, ca rezultat sau sinteză a descoperirilor sale cele mai recente. El s-a servit de prestigiul ştiinţei, el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei – pentru a se impune mulţimii semidocţilor, incapabili să sesizeze amăgeala. Prin aceştia, materialismul s-a furişat în şcoli, unde în mod laş a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi tinerilor neexperimentaţi, care n-au nici cunoştinţe suficiente, nici spiritul critic destul de dezvoltate, pentru a deosebi adevărul de falsitate. În felul acesta el a otrăvit, cu doctrina sa răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă, fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă […]. La 17 ani eram materialist, pentru că n-aveam decât un bagaj foarte restrâns de cunoştinţe asupra materiei brute; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată şi pentru că, neavând spirit critic, credeam tot ce citeam: că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci n-aş fi câştigat, printr-un studiu persistent, cunoştinţe noi asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vii, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acelaşi stadiu ca în vremea copilăriei, sau în fine, dacă n-aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, aş fi şi astăzi încă o victimă a acestei doctrine. Adepţii materialismului au repetat adesea că ştiinţa modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de «Dumnezeu»; şi au ştiut să manevreze aşa de bine, că astăzi cuiva îi este ruşine să pronunţe cuvântul «Dumnezeu» în faţa altor persoane. Toate acestea s-au făcut în numele ştiinţei. Şi totuşi, marii savanţi, creatorii şi gloriile ştiinţei, au admis şi au proclamat existenţa lui Dumnezeu […] Un adevărat om de ştiinţă nu trebuie să spună « nu cred în Dumnezeu», ci «știu că Dumnezeu există»” 3

Fragmentul ne pare sugestiv pentru reliefarea mentalităţii de tip ideologizare a ştiinţei. Ideologizarea ştiinţei poate să apară mai ales într-o societate dezorientată din punct de vedere religios şi moral. Într-o asemenea situaţie, când trăirea tainei prezenţei dumnezeieşti în lăuntrul omului se estompează, şi deci îşi pierde semnificaţia de far călăuzitor al vieţii, ea este substituită de diferitele ideologii de suprafaţă, dintre care unele cu dorită-cu-orice-preţ justificare ştiinţifică.

Bibliografie: 1. Ilarion Felea, Religia iubirii, ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, 1994, p. 114; 2. Ibidem, p. 119; 3. Ibidem, p. 117.

A se vedea şi: ştiinţă.

2. Răspunsuri cu valente apologetice la presiunea ideologică a scientismului

2.1 « Rugul Aprins » : integrare duhovnicească a competentelor culturale

2.2 Înduhovnicirea ratiunii : « Ascetica i mistica » p. Dumitru Stăniloaeș

2.3 Duhovnicie i cunoa tere : arhim. Sofronie Saharov ș ș

2.3 Duhovnicie i cunoa tere : arhim. Sofronie Saharov ș ș

Două moduri de cunoastere a existenţei. Calea obișnuită și cunoscută de toţi de a ajunge la cunoaștere constă în a orienta facultatea cognitivă a minţii omenesti spre lumea exterioară. Acolo ea întâlnește o diversitate nenumarată de fenomene, de aspecte, de forme și fragmentarea infinită a tot ce există. Astfel, această cunoaștere nu este niciodată integrală și nu poate ajunge niciodată la o unitate adevărată. În acest mod de cunoaștere mintea recurge la o sinteză care va fi mereu și inevitabil artificială. Unitatea la care ajunge mintea pe această cale nu este ceva real, nici obiectiv, nu e decât o entitate intelectuală provenită dintr-un raţionament abstract.

Cealaltă cale ce duce la cunoașterea existenţei constă din a îndrepta mintea omenească spre interiorul ei și apoi spre Dumnezeu. Aici are loc inversul a ceea ce se petrece în primul mod de cunoaștere : mintea se retrage din multiplicitatea infinită și din fragmentarea fenomenelor lumii exterioare și se întoarce din toate puterile spre Dumnezeu; rămânând în rugăciune, ea se integrează în actul creator al lui Dumnezeu și atunci se vede pe ea însăși și întreg universul.

Pentru omul în stare de cădere e firesc să recurgă la primul mod de cunoaștere, cel de-al doilea mod de cunoaștere e calea Fiului Omului.

Cât de naivi sunt cei care speră să ajungă la o cunoaștere desăvârșită și integrală pe căile științei experimentale ! (Viaţa și învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său Sofronie, ed. Deisis, Sibiu, pp.107-108.)

● Identificarea convergențelor între direcțiile actuale ale diferitelor discipline științifice și perspectiva teologică. Articularea unui dialog (nu concordism, nici discordism = falsificare a raporturilor dintre cele două domenii de cunoaștere)

● Exersarea rolului profetic al conștiinței eclesiale față de diferitele tendințe din societatea actuală. Apărarea posibilității de a duce o viață creștină

3. Directii actuale de preocupare teologică cu valente apologetice

● Bioetică

(un spațiu comun de reflecție partajat între teologie și diferitele discipline științifice și filosofice privind etica intervenției asupra vieții umane)

● Biologie

(evoluția vieții, evoluționism, antropologie)● Fizică cuantică

(noi concepte, o nouă viziune asupra realității)● Astrofizică

(calibrare uimitoare a Universului astfel încât să fi permis apariția vieții umane = „complicitate”)● Matematici

(conștientizarea din interiorul demersului științific privind limitele deducției matematice)

3.1 Relatia teologie – tiintă (bioetică, biologie, matematici, fizică)ș

3.2 Tendinte sociale contemporane i răspunsul Bisericii ș

Exemplu în Franța : « le mariage pour tous »

Concluzii & perspective

● Filonul apologetic al Bisericii poate fi explorat (și) în contemporaneitate. Aprofundarea mărturiei oamenilor duhovnicești din ultimul veac, mărturie care a îmbrăcat și forma apologiei, ne este de folos pentru viața noastră ca sursă de inspirație pentru propria noastră trăire. Răspunsul viu prin trăire la presiunea ideologiilor de tot felul este cale de a-L mărturisi pe Adevărul Hristos.

● Disciplina Apologetică poate sluji vieții Bisericii în măsură în care face cunoscută și aprofundează experiența de ordin apologetic proprie mărturisitorilor Bisericii.