I I . 5 Iunie 1920 No. 4

REVISA LITERA^ Şl ANTICA

S U M A R U L :

E. Louinescu . . . Copacul Elena Farago . . . O, nu-ţi închide ochii. Hortensia Papadat-Sengesco . Fetita G. I. Stratulat . . Fecioara doarme Ramiro Ortiz . . . Primăvara Ludovic Dauş . . Toamnă

C R O N I C I :

Mihail lorgulescu : Teatrul Modern :

Henri Bataille. — însemnări.

Editura A L C A L A Y «fc Co.

U M L E U

A apărut : E . LOVINESCU

E D I Ţ I A I I à L e i 8.—

E D I T U R A A L C A L A Y

miTiii'iiHmwiiiiiHiiiiMiw nullit m i — w — —

5BURAT0RUL R E V ' S T A S Ă P T Ă M Â N A L A L I T E R A R A , A R T I S T I C Ă Ş l C U L T U R A L A

C O L A B O R A T O R I : F . Hderca, I. Barbu, Gh. Brăescu , Luca lan Caragiale , Al. Cazaban, 6 . Ca'ny Gh. Cornea, Maria Cunţan, H. Davidescu, V, Demetrius, A. Dominic, Victor Eftimiu, Eiena F a r a ç o , Ion San-Giorgio, lonj RI. S e o r g e , Otilia Ghibu, I. Gorun, G. Gregorian, M. Torgulescu, D. Iov, E . Lovinescu, M. Lungeanu, Vjrgiliu Moscovlcl, A. Moşoiu, Constanţa Marino-Moscu, fi. Mândru, Liviu Marian, Claudia Milium, Cornelia Moldovanu, 0 . Nanu, Ramiro Ortiz, Maria Pamfiie, Hortensia Papadat-Bsngescu, M. Paşcanu, Ion Pilfat, Al. Popescu .Te leg« , Dragos Protopopescu, I. Petrovici, Al, Rally, L. Rebreanu, Eugen Relgis, Marcel N. Romanescu, G. Rotică. Ai. Terziman, H. Sanielevici, Alexandrina Scurtu, F . Sirato, Barbu Solacolu, Al. T. Stamatlad, G. Strat»!at , Caton Theodorian, A. Toma, Ada Umbră, T. Vianu, I. C. Vissarion«

A B O N A M E N T E : Ui\ m L E I 5 0 = = Ş A S E LUNI . . . . L E I 3 0

P e n t r u invăfitori, p r e o f i ş i s t u d e n ţ i UN AN . . . L E I 4 0

P R E Ţ U L UNUI EXEMPLAR I LEU S B U R Ă T O R U L s e găseş te de vânzare la t o a t e librăriile şi chioşcu­

rile de ziare din România Mare . onatnentele se primesc Ia Librăria Alea lay <$ Go. şi ia administrativ

reuistei.

administraţia : Strada Sărindar No. 1,4 - B U C U R E Ş T I —

Manuscrisele, corespondenţa şi schimbul se vor trimite pe pe adress» d-lui E . Lovinescu, str. Câmpineanu, 40.

ANUL il, H o . 4 . 5 IUNIE 1 9 2 0

SBURĂTORUL REVISTA LITERARĂ, ARTISTICA Şl CULTURALĂ

Director: E . LOVINESCU *w •- www —www— 'www—ww~w 1 www www www w n

C O PA C U L

Un copac se înălţa la marginea unui drum prăfuit. Stăpânea singuratec peste câmpia întinsă, deasupra

căreia se jucau apele luminei de vară. Era învăluit în linişte. Dormia visând la timpul îndepărtat al primei înmuguriri. In jurul lui foşnea totuşi viaţa.

Dintr'un muşuroi roia un popor de furnic', grăbite şi harnice. Se îndreptau spre copac în căutarea hranei; se ridicau în vârful lui, frământându i scoarţa cu înverşunare: un duşman într'o ţară fără apărare.

Pe trunchiu neamul gâzelor stăpâm'a: gângănii cu ochii bulbucaţi, viermuleţi cu inele colorate, păianjeni cu pânze întinse, insecte cu aripioare lucii, norod cuceritor şi hrăpă­reţ de vietăţi. Foiau, foşneau şi bâzâiau.

— Veniţi, păreau a-şi zice. Veniţi pe trupul duşma­nului învins, la jocul învingătorilor, bătând din elitre sonore. Cu noi e viaţa şi nemurirea ! Loviţi fără cruţare. Muşcaţi din copacul răpus. Greerii ne vor cânta din iat bă peanul războinic,

Jocul începu în scînteeri de scuturi multicolore, în ciocniri, în sărituri..

Copacul tăcea însă, părând adormit. Pe ramuri se prelingeau omizile grele spre împărăţia

unei frunze. Se fixau pe ea, sugându-i seva. Plecând, lăsau în urmă pustiul. Istovită, frunza se ofilea, rostogolindu-se în praful drumului. De pe ram omida privia biruitoare:

— Eu sunt viaţa ce sfarmă totul în cale-i ; sunt biruinţa ce nu cunoaşte mila de învinşi. Trec înainte peste cadavre, spre ţelul năzuinţei mele.

Copacul tăcea însă, părând mereu adormit.

Păsărelele sburătăciau pe crengi. Ciocănitorile brăzdau adânc în scoarţa copacului. Vrăbiile îi ciuguleau roadele, ciripind voios.

In mijlocul navalei de vietăţi., în mijlocul sgomotelor de biruinţa, copacul continua să tacă, părând adormit.

Seara se lăsă acum. Pacea stăpâni totul ; somnul închise ochii gângăniilor. Adormiră şi furnici şi omizi şi păianjeni şi păsări.

O adiere aduse insă de odată un fior în frunzele copacului. Ramurile începură a şopti. Copacul se deşteptă din somnul lui adânc, O muzică lină se desprinse.

— Dormiţi în. pace, susură copacul, dormiţi, norod de vietăţ:, voi harnice turnice ce mâ înfioraţi de plăcere cu picioarele subţiri; dormiţi, omizi pântecoase; dormiţi, păianjeni vicleni; dormiţi, gângănii mici şi mari, cu pieptul acoperit de paveze, cu elitre colorate; dormiţi, paseri strălucitoare... Dormiţi somnul biruitorilor .pe trupul birui­tului, ce va adăposteşte de vânturile nopţii. Deşteptaţi-vă apoi în zori, pornind la luptă în potriva mea, pururi nepăsător, căci: ; . . *

— cu o frunză mai puţin, copacul tot copac rămâne; — cu un rod mai puţin, copacul tot copac rămâne; — cu o scorbură mai mult copacul tot copac rămâne. Ori ce veţi face, voi rămâne cop3cul în care circulă

seva vieţei, ce vă hrăneşte pe voi, paraziţii. Imi voi întinde deci trupul şi frunzele ca să trăiţi din ele; îmi voi roti umbrarul ramurilor pentru odihna călătorului ostenit; voi rodi spre bucuria păsărilor şi a copiilor ce trec pe uliţă... Dormiţi în pace trufaşii mei biruitori

E. LOVINESCU

a apAritŢde

HORTENSIA PÄPÄDÄT-BENGESCU

„ B Ă T R Â N U L " Editura ALCALAY. * Prejul LEI 8 . - -

0 , îju-fi îçdj ide o c ^ ü l

•O, nu-ţi închide ochii şi nwclipi, cii lasă Deschişi adânc, s'o prindă şi cu nesaţ s'o bea Lumina dăruită de-o neştiută stea Pe raţa- asta albă ce îi-a intrat în casă.

Deschide ţi lacom ochii şi lasă-i s'o încapă • - Adânc, până'n tăcerea ascunsului altar,

Adânc până 'n potirul în care- albul har Al Creţului io strânge lumina ca pe o apa.

Căci din sclipiri de side, topite taina minţii, Vom pregali aghiaţma botezurilor, când Toţi crinii far de nume ce-i răsădim în gând Vor înflori n eternul Eden ai biminţii...

ELENA FARÀ G O.

Ce m i a Vorbit Portretul

F E T I Ţ A

(Continuare şi sfârşit)

Dimineaţa Fetiţa nu-şi m*i aducea bine aminte, era sănătoasă, «odihnită, uşoară şi curată.

Se uita Ia cer, la pomi, la fluturi, Ia apă, pregătea iar o de­părtată şi miraculoasa excurshme, către acolo unde vre-o vâlcea albăstrea un covor de vineţele şi de unde înainte numai era nimic, se sfârşea i urnea!..

Vâlceaua aceia de colo care se muia drept în.cer de pirozeîe întocmai ca un rai !

Dimineaţa îi plăcea să stea în curte nemişcată, dreaptă, aşezată între soare şi umbră, ia ceasul acela totodată rece şi cald.

O încălzea pe cap şi pe mâini soarele. Ii plăcea să o frigă. Primea în creştet toate razele care îi poleîau aurui prea palid al

;;părului şi*i se părea că i se coace mintea ca un fruct'.

In picioare avea sandale şi pământul Ia ceasul acela era rece deasupra pe pojghiţa lui subţire, aşa că picioarele mici ale Fetiţei erau mai calde de cât cojită pământului, şi aşezată între soare şi lutut răcoros al ogrăzei, Fetiţa era sigură că ea încălzeşte cu tălpile mici,, pământul cum şi soarele o coace pe ea.

Corpul delicat deşi trainic al Fetiţei era rece sub rochiţa de \ stambă roşie, dar la ora aceia nu pu.ea răci, fiindcă soarele ţesea o-pojghiţă în- jurul răcoarei.

Căsuţa, găinile, purceluşii, răsadele babei Stana : conduraşi şî lăptuci—toate erau pete mobile şi imobile; şi dealurile, văile, şoseaua,, lacul şi târgul, erau culori şi forme.

Existenţă adevărată nu avea decât ea şi cu ceeace lipsea încă din ea şi avea a veni treptat să o întregească. Căci soarele, pământul, aerul apa, ziua şi noaptea, lucrau acum la ea, cum lucrau la toate roadele pe care Ie aveau în îndeletnicire, până când fructul ei va fi gata şi atunci va înapoia cu căldura, lumina şi mişcarea, rod soarelui» pământului, apei. boarei, şi lumei-

In serile când nu era' plecată pe ţarini depărtate sta tot în o-gradă, nemişcată în amurg, îşi simţea capul muiat în limpezimea care i se scobora odihnitoare pe umeri.

Răcoarea peste fruntea ei era ca o lumină clară în care şi ea, iradia ; o simţea cum îi pătrunde prin toate colţurile minţei şi cum o împrospătează. Privirea i se limpezea şi tot bustul ei mic ca o tulpină de pomişor avea o premenire aşa de mare că se confunda cu limpezimea şi lumina aerului. Pierdea din ce îtt ce conştiinţa de ea capul, gâtul, pieptul şî braţele şi le simţea cu încetul şi cu desfătare, uşurându-se şi dizbivându-se. până ce, volatile, se unificau cu puri­tatea diafană a eterului plutitor, şi era sigură că se pot desprinde cu un fâlfâit, sburând lin în undele răcoroase şi clare. O reţinea numaţ, legătura subţire a mijlocului care prindea bustul pe trunchiul micuţ..

Atunci gâtul, umerii şi pieptul aveau o înfiorare de frig şi răcoarea i se scurgea până în vârful degetelor care îngheţau. Simţea că la ceasul acela ar fi putut uşor răci. Dar de la pământul încins» dealungul zilei, !ua la ceasul acela prin tălpi fierbinţeală; se strecura din miezul lui înflăcărat în ea dogoarea şi o încingea până Ia mijloc ;: cuptorul lui mare cocea tiparul micuţ de argilă, adăpostind căldura ca într'o firidă în care plămada ocrotită să dospească şi să crească aluatul destoinic.

...Şi aşi în amurg era şi rece şi caldă, împărţită în două delà: mijloc. Lumina diluată a apusului o învăluia cu dulcea lui mângâere fiorătoare care o ridica spre cer,—şi pământul o încingea în legătura care trebua să o reţie pe t', ca să nu se risipească şi să sboare în sublimul e'en'c şi diafan.

In amurg, găinile, purceluşii, straturile, căsuţa, oamenii, şoseaua, văile şi dealurile, erau numai lumini şi umbre care legănau în juruî ei odihna declinului unei zile mai mult, în care făptura èi lucrasela desăvârşirea ei însăşi.

— Fetita nu avea fraţi şi surori, nici veri, unchi şi matusi. ?£ra singură. Nici nu venea des în apropiere cu oameni mulţi fiindcă mamei îi era frică să n'o atingă cumva vântul şi oamenii sunt vântul şi furiuna.

Cu toate astea în vara aceia mergea după amiezile cu mama şî cu tata la o grădină mare cu brazi părâginiţi care ţinea de o casă mare boerească părăsită şi ea. Acolo venea toţi prietenii şi cunoscuţii, -toată mica societate estivală. Unii jucau popice şi ceilalţi pe de lături «erau pacinici privitori.

In grădina aceia mare printre pomii răriţi se cercuiau luminişuri bătătorite ca nişte mici manejuri. Acolo se jucau copiii. j

Ce mulţi copii erau ! Ce mulţi copii au oamenii ! Aşa i se părea fetiţei: roşii, albaştri, rotunzi, ascuţiţi, scunzi, năltuţi. într'un vârtej de alergătură, de goană» de nebunii, într'un haos de ţipete, ca un ttâlciu ropotitor când erau aproape, ca un roi de gângănii băzăie-foare când se învârteau mai departe în lumina prăfuită,—sau după »cum Fetiţa şi-i apropia sau depărta de văzul ei, cu gândul. Pe câţi-va îi cunoştea ; erau copiii prietenilor părinţilor ei. Fetiţa nu şe juca cu «i niciodată, dar erau zile când pornea cu mâinile înainte după sufletul •ci care cerea şi el svăpăierea jocului, făptura ei sălbatică nu urma Snsă mişcarea vioaie a sufletului şi în*zilele acelea ca. şi altă dată, privea la joc numai, dar cu obrajii aprinşi şi cu mâinile întinse.

Sta de obicei deoparte cu prietena ei Sisilica de treisprezece ani. Erau prietene fiindcă părinţii lor mergeau peste tot împreună şi ori unde se întâlneau se alăturau şi ele. Atât!., şi fiindcă Sisilica era cu­

minte, fiind mai mare, şi Fetiţa care era cuminte părea mare cât şi ea. Cu ele şedea uneori şi Radu de paisprezece ani, fratele Sisilicei.

£1 era cel mai mare dintre copiii cei mulţi şi comandantul lor. De îa distanţă ordona jocurile, curma nebuniile, împăca gâlcevile.

Cu Radu Fetiţa nu vorbea mai niciodată. Nu erau prieteni. ...Nici duşmani, dimpotrivă. Fetiţa era foarte cuviincioasă cu

Radu, întocmai ca şi cu un om mare. Radu, cel de paisprezece ani, era chiar un om mare.

Radu avea şi el pentru ţ ea atenţii foarte cuviincioase, deose­bind-o de ceilalţi copii ca pe o fetiţă mare. Atât!

Dar Radu nu era ca Sisilica, era băiat... şi asta era aşa... ceva tm ştiu cum !

Uneori goana tumultuoasă a copiilor venea peste ei şi îi prindea îa mijloc fără să-i h^ge în seamă, îi lovea, îi ameţea. Fetiţa atunci simţea o accelerare a pulsului bătându-i în piept, în urechi, la în-cheetura mâinei, în picior, în tâmple.

I se părea că ea goneşte aşa şi totodată că pe ea o goneşte, şi ameţea tot mai tare de alergătura aceia şi ea, şi alergăturile din ce în ce mai repezi ale celorlalţi o ameţeau. Atunci palpitaţia aceea a-

. jungea ca o vijelie care-i spulbera trupul cel puţintel, şi vârtejul acela îi orbea vederea. Acesta era jocul ei.

Tot atunci se mai juca şi altfel. Vijelia aceia care se învârtea «ca un danţ satanic de iele mici,—aşa de aproape că-i umfla rochiţa

de stambă şi îi sbura părui în jurul feţei,—voibura aceia vrea să i se pară că a lovit-o, a târât o, a rostogolit-o dar fără să o atingă..

La fiecare probă a jocului se încorda de nerăbdare, de aştep­tare, de frică... şi de triumf. Se simţea atunci obosită ca de o pri­mejdie.

Copiilor le dă în gând tot felul de jocuri. Iar oamenii sunt aşa cum credea mama,— care era aşa de fricoasă,—sunt ca o vijelioasă Jioră de iele.

Până când câte unul mai năpraznic, o lovea tare din repezeală cu tot trupul lui îngreunat de pornire, o lovea în şold, în cot, în genuchi, unde doare mai tare, şi fetiţa îşi muşca buza adânc fără un gemet, pe când ochii i se umpleau de lacrimi. Atunci Radu în ca­litate de arbitru rostogolea cu nepăsare vinovatul ca pe o minge Ia câţi-va metri departe, de unde se scula scuturându-se şi pornea mai iute ca să-şi împlinească întârzierea, stârnind un vârtej de praf.

După astfel de accidente, Radu apăra pe fetiţă până la sfârşitul jocului şi ea atunci privea cu ochii limpeziţi şi cu o linişte odihnită,-, la primejdiile ce nu o mai puteau ajunge.

Fiindcă nu vorbea cu Radu mai de loc, asta făcea să i se pară foarte greu când era numaidecât nevoită să i vorbească, mai ales că̂ nu ştia cum să-i spm'e. De felul ei nu era familiară, ' singurătatea o făcea şi mai retrasă şi pe urmă credea ea că Radu e mult prea mare ca să-i spuie pe nume.-^«Domnu!e Radu»—suna greşit. Era o chestie foarte încurcată care o făcea să ocolească vorba cu el şi să se stre­coare anevoie atunci cand trebuia să-i dea un nume vorbind de el cu alţii. Numai când vorbea cu Sisila îi spunea pe nume. Dar mai ales în faţa mamei şi a tatei nu ar fi pronunţat numele Iui pentru nimic pe lume. Aşa erau lucrurile în capul Fetiţei.

— La vârsta de zece ani şi şase luni, în vara aceia, Fetiţei ä s'a întâmplat ceva pentru întâia şi ultima oara şi de care era să-şf aducă mereu aminte. A leşinat.

Când într'o învelitoare prea supţire viaţa îşi încordează pute­rile prea tare, ie sloboade deodată.

impulsia bogată care exfremizează afluenţa vitalităţei o şi curmă într'o clipă în acea moarte sincopala a simţirei.

Era într'im amurg. Se urcase cu Sisila în balconul singurei case cu etaj din sătucul acela.

Deacolo râzând ca de o jucărie plăcută se Üitau de sus. Aplecau-capul tare ca peste o prăpastie; părul le cădea drept în jos răsturnat peste ochi ca o cometă pletoasă. II svârleau înapoi pe spate, cu a mişcare, ridicând capul dat pe spate parcă !i s'ar fi rupt grumazul,

şi priveau peste cap în înălţime ca într'un abis. Apoi râdeau cascadafe ca păsări pe "crengi. Pândeau cu copilăroasă bucurie momentul cânct grupul părintesc care ce ivea lent şi patriarhal pe şosea, le va zări acolo sus.

Purtau în ochii naivi, pe buzele proaspete, exclamarea cu care­ţi va surprinde delà aceea mare înălţime şi râsrtele cristaline cu care

vor primi exciamăriie prefăcute şi indulgente ale mirărei lor afectuoase şi pacinice. La mustrare nu se gândeau ; şi se aţâţau-* probe mici de femei—de mica !or ştrengărie ca de aventuri turburătoare.

Un vânt lovea ciudat numai dintr'o parte. Se aplecau" peste fierul balconului atâta încât să treacă de măsura echilibrului şi trupul uşor să şi-1 simtă" clătinat pe axa lui nesigură, şi primejduit de verti­jul care ii se rotea în creştet ca o sfârlează, pe când pe ochi li se puneau cercuri de ceaţă luminoasă.

Descumpănirea temerara a trupului le încânta. Fetiţa era aşa de cuminte! — şi totuşi erau iucruri pentru care

era aşa de neroadâ— şi poate că dacă ar fi trăit ar fi rămas mereu aşa ăi neroadâ pentru unele iucruri.

Aceiaş vânt ie flutura atunci ca pe un sieguisţ părul uşor îr.tr'o parte caşicum se ducea cu vântul şi asta le stârnea iar o veselie neorânduita.

.Părinţii se apropiau. Suspendară gimnastica un moment. Desi­gur când Ie vor descoperi se vor uimi de odraslele ter minunate, cu naiva beatitudine care slujeşte cauza perpetuare!.

Printre râsete Sisilìca emise un proect de joc de sus în jos şi viceversa. I i vor supune aprobărei lui'Radu. Minunat! Fetiţa îşi lăsă pej.dœiga .vântului, corpul să-i alunece mai tare în jos, aproape întreg, -prinsă, numai uşor ca o jongleusă de vârful picioarelor în împletitura de fier a balustradei.

In aceea slipă Radu se uită în sus prinir'o mişcare spontană. Văzu sosind -parcă spre el prin aerul sclipitor al serei, aceea flamură mică, şi strigă aşa de limpede că cuvintele se aşezară parcă unul lângă altul dăltuite • cu -sunet de argint. Pe fondul de murmur al con­versaţiilor şi pe trilul arpegiat al râsetelor nebunatice ale celor două, cumplit de sonor, strigă:

. . . «Coeuţa!!» . . . : Aşa îi zicea mama fetiţei ca să' o desmierde. Nurriai mama îi

zicea aşa. In aceiaş minut, aprinsă de beţia jocului, scuturată de neorân­

duiala râsului, asvârlilă ca talgerul unei campane dezordonate, Fetiţa cu sburdălnicia care o risipia în serul răsfirat, aruncă de sus delà înălţimea cerească a aceluLbalcon, pentru jocul cei nou şi minunat inventat de. Sisifica, o chemare spontană, vivace, cristalină . . .

...«Radule !»-... şi brusc, ca o flamură mică pe care vântul în­tors deodată pe altă pală o abate, căzu cu povara ei uşoară peste

-Sisiia. Leşinase. : " De ce?

— Fetiţa nu iubea'pe băiatul Radu. Acele iubi t copilăreşti care sunt reducţia celor de mai târziu, case din mici vor creşte mari ca atâtea ale omenescului.. Nici în conştiinţă, nici în subcon­ştient. Nici în taină de'alţii, nici în'taina ei-

Pentru ea, văile, munţii, copacii, oamenii şi sentimentele lor, erau decoruri împlântate de soare şi de pământ: culori şi contururi

5 6 SBURĂTORUL'

— lumini şi umbre. Erau numai imagini şi înţelesuri noi şi uimi­toare.

Prin transparenţa ei, toate lucrurile apăreau subţiate, fără miezitî lor substanţial, fără consistenţa ingreunătoare care le hotărăşte rea­litatea. Aşa încât universul exterior şi interior era un rai prevăzut cu tipare inconsistente ; gogoşi de spume cu forme diafane, înăun­trul cărora lipsea carnea dospită a sensului uman.

Ea însăşi era una din aceste forme şi totuşi spumoasa con-cfflie, conţinea undeva în impalpabil, toţi fermenţii plăsmuitori.

Strigase : «Radule» ! In adâncul unde se ţesea sub transparenţă tainele vieţei, din

sălbăticiunea sufletului singuratic, din sfiala creşterei încercuite în strâmta dragoste părintească, din instinctiva apărare a copilului femee — aceeaşi apărare cu care mai târziu femeea copil în vultoarea tur-burâtoare a eternului omenesc, se adăposteşte strângându-şi braţele împrejur,—se ivise ca o rază ăs o secundă iarăşi scufundată în tene" brele inocenţei, noţiunea păcatului şi a desvăluirei.

In turbulenţa forţelor vii, făptuise sfruntarea de a asvârli în a-uzul sacru al mamei şi al tatei, în auzul oamenilor, ca pe o clamoare impudică a legei care a despărţit sexele, numele unui bărbat. Atunci o înecase o undă căvârşitoare de culpă şi castitate. Numai o adiere din presimţirea omenescului o nimicise.

Strigase: «Radule!» Sgomotul sonor al silabeior acelui nume, pronunţat până a-

tunci printr'o neînţeleasă stânjenire, numai pe tastele mute ale gân­dului naiv — lovind strunele prea vibrante şi prea slabe, uciseseră în trupul mic simţirea subt ruşinea candidă a revelaţiunei şi sub jun­ghiul de oţel .strălucitor al sunetelor vii.

Fetiţa, dacă ar fi trăit nu ar mai fi leşinat nici odată, dar poate că ar fi rămas în delicata ei complexiune cu un privilegiu. Subt pojghiţa încremenită a formei, tainele existenţei ar fi lovit mereu fibrele mişcărilor interioare cu aceeaşi vivacitate, -delà palpitul neorânduit, până la aceea evanescenţă asemenea unei dizolvări supreme şi diafane a vieţei excesive, în enigma turburătoare a morţei

Şi poate că ar fi păstrat resonanţa care din undele clare ale sunetelor, din voluptate sonorităţilor înafa-ă de sensuri i-ar fi strecu­rat ecouri cu vibraţiuni şerpuitoare care să tremure în ea slovele ca nişte clopotele de argint, să fâlfâe silabele ca pe o flamură, sau din armonia primitivă a unui simplu nume să uimească în ea puterile vieţei.

Era o fetiţă mică care dacă ar fi trăit . . . . . . . .

• HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

Fecioara doarme

Fecioara doarme în hamac Şi vântul prinde ca sa bata, Fântâna plânge o sonata, Şi-asculta florile şi t a c

Fecioara doarme în hamac, Dar gândul ei acum colinda Pe ştearsă visului oglinda Şi-şi simte sufletul sărac.

Sub alba bluza de fular Se sbate sânul de fecioara... Crepusculul încet scoboara Iar noaptea cade ca un dar.

G. I. STATUL AT

P R I M Ă V A R A (Variaţii critice asupra unei poezii de Giovanni Pascoli)

III

B I S E R I C U Ţ A 1 )

Bisericuţa începe cu două versuri cu totul pascoliene, pe fondul cărora reese cel de-al treilea de o armonie clasică, demnă, paşnică. întregul catren n'are în toiul armonia pas­col ia te (ca spre pildă în : Canti di Casiehecchió), dar nici ar­monia catrenelor endec^silaoe se scriau înainte de Pascol i :

E ziua reîntoarcere! tale, Sfânt Bénédicte : Iată cea dintâi rândunică oe sboară. Şi plopii-i regăseşte în oatea pustie Şi paraclisul mare, şi cuibul micuţ.

i) La pieve.

In ce iace priveşte armonia prea clasică a celui de al 3-lea vers, s'ar zice, de altfel, că însuşi poetul şi-a dat seama de a-ceasta, şi a crezut că găseşte o rezolvare punând un punct după sboara. Acest punct nu-mi place de loc, Nu-1 putem su­prima căci e pas acolo de Pascoli ; rima, care leagă aşa de strâns ce le două versuri centrale, îl face totuşi nefolositor. Ciiiai deci catrenul ca şi cum n'ar fi existat. Rămâne acolo ca mi simplu semn ortografic, ca o simplă încercare ce nu reu­şeşte să separe unul de altul cele două ritmuri prea deosebite ; încercare ce . ne arată pe Pascoli încă în formaţiune, conştient de dezacordul p-'odus fără să fie răspunzător.

Nu cereţi privighetoarei să cânte ca un. stielet; în Miri­cele lui, Pascoli e privighetoare. Poale protesta spunând că-i săîul de clasici,, poate căuta Vădit armonii de o simplitate a-leasă : toi i se întâmplă să cânte şi ca privighetoarea ! Trilul din această strofa e, din fericire, discret, ca.. trilul unul sticlele cuminte, c e a fost privighetoare..

Ş i ca sa ieşim din metaforă—e atât de pascolian ace i Sfânt Bénédicte e ziua reîntoarcere} taie, acea rândunică ce sboara, acel paraclis mare faţă de cuibul micuţ, acel mod de a privi lucrurile cu ochii unei rândunele, încât famfara versului :

o frâoa i pioppi nella odile soia

se duce luată de vânt. Atenţia cetitorului nu se distrage spre a asculta bătăile micuţei inimi de rândunică ia cea d'intâi apa­riţie a coperişului roşu ori a plopilor tremurători în valea pustie. Ş i aceasta e prin excelenţă pascoiian.

A- .doua strofă e şi ea tot un drăgălaş mic pastel, ceva Ia mijloc între peisaj şi natura moartă, care s'ar putea întitula: Poezia coperişurilor; a acelor coperişuri învechite de provincie, cu ţiglele înegriie, pe cari apare aurul galben al lichenilor şi verdele catifelat al muşchiului ; bătrânele coperişuri de pro­vincie, din streaşinile ale pline de pământ ale cărora, se apleacă buchetele violete imortelelor, şi cele galbene ale mic­sandrelor. Bătrâne coperişuri, deliciul atâtor feluri de pisic! î-cu înfăţişarea inteligentă a vechilor Paşi voluptoşi ; dragi co­perişuri pe cari dorm atât de dulce sau stau ceasuri întregi la pânda rândunelelor c e vin de se rotesc sgomoîoase. umplând aerul de sboruri şi de ţipete :

Sclipesc geamuri, şi ferestrele rotunde ale coralul S e desprind roşii pe-o tufă uioletă: lată morişca sbârnâietoars Şi ţigla roasă pe vorbitorul coperiş.

Ar fi deajuns. Pascoli nu se mulţumeşte însă numai cu ace l loquace unul dintre adjectivele ce puteau mulţumi pe strămoşii noştri, nu însă pe noi. Nu alergăm după elegante de stii ci după senzaţiuni ; şi ial -l specif icând:

Răsună streaş/ni/e de saluturi Şi îngrădi şui unde-i ceru! aburit De un roz-alh de piersici şi de zarzări.

Şi rândunica ascuţit răspunde Şi.fâlfâie in umbre uşoare: in livadă Un câine o priveşte cu ochi cercetători

Poate mimai atât-, umbra uşoară a rândunică. Desigur! Fiindcă acea abureală, pe cerul de piersici şi de zarzări în­floriţi, e o notă cu totul reală, dar, oricum, se pare că s'a cam abuzai de ea ; tabloul câinelui ce urmăreşte zborul ca şi acei ochi cercetători, consiiiuiesc o fioare de stil, o eleganţă care ar umplea de bucurie pe un poet abate—poet din secolul 18-lea sau chiar pe un poet din şcoala lui Monti, o fioare de stil c a re ar f! plăcut şi iui Carducci, dar care nu ne mai impresio­nează. Şi cum ar fi altfel, când ne-ara format gustul pentru unele bunătăţi, cum e, de pildă, al doilea catren din acest sonet ? -

In româneşte e un proverb ce exprimă prea bine această ideie : «S'a învăţat ursul la miere I, Pascoli n e a învăţat Ia mierea atât de dulce din această, biată fera însângerată, care iot a mai păstrat ceva duios, ori c e ar fi vre-a să spună pesimiştii.

Şi cât e de atrăgătoare mierea! Chiar şi albinele se pră­pădesc după ea, deşi, Ia dreptul vorbind, iot ele sunt cele ce o produc.

(Sfârşitul în ?<.>. v kon " RAMIRO ORTIZ

TOAMNĂ

frunze galbene pe jos Tremurând în vânt grăbite, Ruginite, răvăşite...

Ramuri goale... cer apos, Picurări de neguri umbre, Umbre 'ntinse peste umbre ;

Iar în zări spre cari-aîungi In zigzaguri, rânduri-rânduri Nesfârşitul stol de gânduri,

Nopţi din ce în ce mai lungi, Glipe-abia scăldate 'n soare, Călătoare... trecătoare...

M 'am oprit privind 'napoi, — Şi n sfârşitul de lumină Caut florile 'n gradină:

Copleşite, şi 'n noroi, Bietele cum stau plecate, Scuturate... îngheţate !...

Le mângâi, mă uit cum mor, Şi 'n cumplita sfoliare, Viaţa mea de ieri apare.

Sub al frunzelor covor, In garoafe, pe narcise, Zace lumea mea de vise,

Zace câte-un colţ de cer; Ori vre-o dragoste târzie Fuge ca să nu mai vie, —

Şi mă simt tot mai stingher, Mai sfârşit, mai fără vlagă, In lumina toamnei vagă...

LUDOVIC DAUŞ

E. L O V I N E S C U :

= ÎN CUMPĂNA VREMEI (Note de răzbaiu)

Preţul Lei 5.

Teatrul Modern : Fecioara rătăcită de Henri Bataille

La Teatrul Modern Fecioara rătăcită de Bataille e prilejul Tinor amintiri frumo?se. Compania Davila, cu însuşi directorul, cu Marioara Voiculeseu şi cu o bună parte din actorii — pe atunci reuniţi — ai celor două companii dramatice particu­l a r e l e astăzi — a populariza încă de acum zece ani teatrul lui Bataille.

într'o vreme când Teatrul Naţional reprezenta Modelul Compania Davila, monta şi juca cu săli pline Scandalul, Poliche,. Fecioara rătăcită. x

In amintirea acelor, timpuri cele două comoanii de cari vorbeam, au reluat, cu elemente noi adăugate celor din fosta grupare, Scandalul şi Fecioara rătăcită. Sub forma însă nouă a monterei şi jocul artiştilor, ambele piese din repertoriul Bataille au fost înfăţişate şi primite drept prembre.

Compieotăm amintirile publicului iubitor de teatrul lui Bataille, menţionând .S/öTßwZ Nupţial, jucat în repetate rânduri şi cu mici modificări în gruparea rolurilor, la Bucureşti înainte de răsboi, la Iaşi, în timpul refugiului şi apoi la Bucureşti după reocupare. Cu aceste amintiri reînprospătate reapare limpede imaginea titularei rolului dc căpetenie al Marşului, D-ra Marioara Ventura.

E poate cea mai bine cunoscută dramă a lui Bataille In multe privinţa şi cu deosebire în desnodământ, Fecioara rătăcită ne aminteşte Marşul Nupţial E aceiaşi fatalitate oarbă a dragostei obsesine, a dragostei care se dă si se pretinde întreagă în fiecare moment. Iubirea nu cunoaşte obstacole». Când ele nu pot fi trecute sau când umbra îndoelelor se lasă pe suflet, aceiaşi iubire necugetată cete cheamă la suprema fericire te mână grabnic la mormânt.

In Fecioara rătăcită la un moment dat Armaury vorbeşte cu abatele Roux de cele două concepţiuni ale dragostei : cea ome­nească şi cea divină. Din cele două concepţiuni Bataille îşi alege pe cea dintâi.

In această concepţiune fundamentală a întregului său teatru stă poate farmecul ce încă îl exeacitează asupra publicului. Bataille e mai presus de toate un poet. Dramaturgul dublează pe poet. dar nici odată nu-i poate lua înainte. In aceasta împerechere a lucrurilor stă de rândul acesta explicarea tuturor scăderilor teatrului său.

Poetul visează şi idealizează viaţa. Acolo utide această-viaţă nu i convine, o nesocoteşte. Dramaturgul îşi întemeiază arta sa pe studiul vieţi?', p e observarea atentă a tuturor forme­lor ei.

De aci nota de realism pe care în genere o regăsirn în teatru. Coloratura dramei—numeaseă-se ea ori cum — în value un fond netăgăduit de vieaţă omenească.

Bataille nu e din familia marilor dramaturgi tocmai din cauza confuziunei genurilor dc cari vorbeam. Teatral său pus

în serviciul inimei" care îşi oero drepturile cu orice condiţiune e un teatru tezist. Termenul nu surprinde pe cei care înţelege

-că şi viaţa de poezie a sufletului poată avaa tezele sale. Aceâs'ă teză trebuind desvoitată, autorul so găseşte în

impasul de a creia după nevoile ei, to i te amănuntele situaţiilor». Viaţa reală îl povâţaeşte foarte puţin în alegerea lor. De aceia personagiii e iui sânt Lpsite de materialitatea, unei concepţiusi săsătoase a vieţii. E le devin umbre, simbolurile m » idealuri obsedant-j do iubire.

Stângăciile autorului încurcat în piesele saie îl due până la acte da absolută inutilitate dranntisă, ia scene admirabile lirice, la ciocnirea cap î i cap a tuturor eroilor săi, la extraor­dinarul nemotivat al situaţiilor alese a.aara-3 de dragul tezei, la nesocotirea absolută a adevărului psihologic.

Aceste toate consideraţii ne vin în minte şi cu ocazia reprezentării Fecioarei rătăcite- O tânără fată sedusă da un bărbat vârstnic pentru ea, părăseşte casa părinţilor şi fuga cu iubitul ei, care şi el sub iinpulsiunea'aceleiaşi nestăpânite iubiri îşi părăseşte soţia.

De aci piesa intră în domeniul romanelor sau filmelor .-celebre(?) O întreagă asociaţie alcătuită pentru a strica.fericirea amorezaţilor aleargă pe urmele lor : tatăl fetei, fratele fetei şi soţia fugarului, primii pentru a obţine ou oriee preţ o satis­facţie, ultima peàtr'u a-şi recâşt iga 'bărbatul . O noapte teribilă la otelul unde se refugiase perechea fugară, sfârşeşte drama. Fratele fetei pătrunde cu sila în odaia calor doi, u n i e desco­peră pa soţia venită să-şi vestească bărbatul de primeji ja ce îl ameninţă. Vorba grave , ' ameninţarea cu revolverul la adresa răpitorului. Cele două femei se arunca de gâtul lui pentru a-1 apăra cu trupurile lor.

Fecioara rătăcită văzând iubirea cea mare, care se târăşte până la umilinţă, a soţiei părăsite şi poate nesimţindu-se în Mare de una la fel, se împuşcă îatr 'un moment de neatenţie a celor oe cu o clipă mai înainte abia sfârşiseră cearta lor violentă.

Aceasta e piesă. Cei ce cunose teatrul lui Bataille pot găsi uşor temeiul asemuirii noastre a Fecioarei rătăcite ca Marşul Nupţial.

Aceiaşi cunoscători vo** găsi poate în soţia părăsită o reeditare cu mijloace noi şi transpusa într'un s\;flet nou a concepţiuni din Pouche, despre dragostea ee cade atât de jos în marea èi putere că traeste numai din speranţa ori cât da depărtată a revenirii şi ehiar din fericirea fiinţei iubite ori cât de dureroasă a r . f i aceia fericire pentru cel"ce nu mai esH iubit.

- Inchsem eu manifestarea deplinei satisfacţii de jocul celor trei protagonişti: D-l Storin în Armaury, D-râ M Filoti în Fany Armaury, D-ra Almej-in Buzesou în Dianette de Chareuce grupare c'S aminteşte în totul seara delicioasă a scriitorului acestor rânduri, căruia i-a fost dat să vadă pentru prima oară această piesă-tunată de Compania Davila.

Această amintire cu care jocul celor trei de cari am so rb i t sa contopeşte evocând-o, e de sigur cel mai frumos cu-•vânt de bine ce se poate spune despre creaţiile D i o r .

MIHÄ1L lOROULESCU

U N C E N T E N A R L I T E R A R

M E D I T A Ţ I I L E LUI L A M A R T I N E ( 1 8 2 0 )

Anul acesta se împlinesc ICO de ani delà publicarea primelor med fia fii poetice ale lui Lamar­tine. Revistele franceze au ani­versat la timp importantul eveni­ment literar. Ale noastre, ca mai totdeauna>când e vorbade oameni şi fapte ce nu privesc ţara noastră, 3.U tăcut.

Totuş Lamartine nu e un nume literar fără absolut nici o legătură cu literatura română şi cu marile «poci ale acestei literaturi. Lucru­rile se uită repede In noi, mai ales când e vorba pentru a ne aduceraminte de ele, să 'ne sco­boram cu câţi-va zeci de ani în urmă, găsim mai simplu să nu ne mai ocupăm deloc de aceste amănunte cari au trecut în istoria literară

Pentru cine însă ne prezintă înaintea o inilor epoca lui Eliade .şi în genere a întregei generaţii .de neîntreruptă desvoltare a scrii­torilor sub influenţa romantis­mului francez, opefa lui Lamar­tine devine un simbol literar de o rară valoare culturală.

Vremilor noastre se poate să nu-i mai convină în totul poezia

' marelui poet. Ea îşi păstrează însă farmecul neatins pentru ori­cine o gustă neinfluenţat de ideile cele noi cari cer alte lucruri poeziei decât sinceritatea emoţiei,calda ei comunicativitate, imaginea vaporoasă şi cadrul ad­mirabil prin tocmai imprecisi^ contururilor şi adâncimea pers­pectivelor.

Poeeia lui Lamartine e poezia liricului romantic ce ştie să con­topească îa simţirea lui de o clipă simţirea lumii - întregi de pretutindeni şi de totdeauna.

De aceia şi le lac şi l'immor­talité şi l'isolement şi invocation rămân pentru toate timpurile cel mai pur roman de amor ce s'a scris vreodată în literatura vre­murilor moderne.

Amorul, tema generală, se îm­pleteşte ca dragostea de natură, se contopeşte apoi în tristeţea cadrului schimbător, pentru a se~ înălţa până la durerea sfâşietoare a sufletului dornic de a se fixa o clipă măcar în fuga nebună a timpului care curge cu aceiaşi indiferenţă si pentru cei fericiţi şi pentru cei nenorociţi. De aci până la puterea blestemului con­tra orânduirei acestei lumi poetul nu are de făcut decât un mic pas. îl face cu aceiaşi uşurinţă cu care in momentele cele feri­cite cu acesaş forţă divină şi a tot cârmuitoare îşi contopise su­fletul şi dragostea. Chant d'amour dobândeşte accente biblice din această intimă cqmuniune cu di­vinitatea.

O poezie ca a lui Lamartine era o revelaţie pentru sufletul francez ce se veştejise un secol întreg în contact cu raţionalismul filosofic al veacului revoluţionar. Puntea întinsă de Rousseau şi Chateaubriand între acel secol şi cel următor dusese sufletul franr cez către această nouă şi eterică poezie pe care în germeni epoca napoleoneană o pregătise fără să o poată desăvârşi. Un Parny sau MHlevoye, primul cu ale sale Poesies erotiques, secundul cu volumul de Elégies nu isbutiseră încă să ajungă ţărmul celait la care numai un poêt de origina­litatea lui Lamartine putea a-junge.

Incheem însemnările de faţă cu menţionarea din Mercure de France a două aiticole, unul pu­blicat în N-rul din 15 Martie a. c : La poésie élégiaque à la veille des Méditations de D-l Camille Latreille, altul în N-rul din i Maiu a. c. a propos des Médita­tions : Lamartine en Suisse. Son mariage à Genève" de D-l Louis Courthion, în cari so scot în e-videnţă în cel dintâi caracterele

generale ale epocii de preparare a poeziei lirice iranceze (epoca luì Napoleon) iar în cel de al doilea unele amănunte din viaţa intimă a poetului Lamartine din timpul căsătoriei sale cu Marianne Eliza Birch of Cumberland.

E o operă fîoasă pe care cu ocazia aniversărilor celebre o fac adese revistele străine, scoţând în relief tot ceia ce poate inte­resa din viaţa marilor scriitori şi mai ales tot cu ce îi poate face mai bine cunoscuţi şi mai mult iubiţi de marele public cititor. In aceiaş ordine de idei menţio­năm—deşi mai veche — sumara dar admirabila caracterizare a poeziei lamartiniane din Premie­res Méditations făcută de D-l René Doumic în N-rul delà 7 Martie a. c. al revistei Les Annales.

MÎHAIL IORGULESCU

Umbre pe drumuri de Barba-Soiacolu. — Iată un mănunchi deţ versuri, strânse într'o elegantă plachetă al cărei titlu caracteri­zează foarte bîne poeziile conţi­nute. Nici e idee îndrăzneaţă, nici o energică întorsătură de

.vers, nici o imagine isbitoare —-aşa cum am dori. par'că poezia actuală ; schiţeînsă discrete, poe­tice umbre cari lunecă pe dru­murile a rr, i n ti ri 1 or şi ale vi să rilo r.. Aşteptăm o colecţie mai mare a d-lui Soiacolu pentru a fi mai complect edificaţi asupra însuşi­rilor frumos dar prea disc, et schi­ţate în „Umbre pe drumuri". Până atunci remarcăm mai ales ,Se-mănătorul". v . M.

A apărut de

E . L O V I N E S C U

EPILOGURI LITERARE

V O L U M U L I.

Preţul Lei 8.

A A P Ă R U T

A N U L I I

N o . 1

Sectara pentru tal :: M A G A Z I N I L U S T R A T L U N A R ::

S u b d i r e c ţ i u n e a D - l u i E . L O V I N E S C U

S u m a r a / ;

• Anul al doilea E. Lovinescu

( P e mare (poezie) . . . . . . . . Elena Farago Crăciunul -lui Osman (comedie

într'un act) Victor Eftimia Vine D-na şi D-l Gheneral (schiţă

humoristică) Maiorul Oh. Brăescu Seara la Miorcani (poezie) . . . Ion Pillât Din isprăvile Comuniştilor • Radu Cosmin Poşta Redacţiei (schiţă humoristică) Mark Twain Luptele «lela Mărăşti George Cornea

I d r a t i l i unn i .n i i iEDâ .1* Lei —

I

k b o i w e i t e l e s e he l a l i b r a r l i ALQUY & Co. L e i 8 6 pentru un a n

„ 18 „ ş e a s e luni

E D 1 T Ü K A A L C A L A Y

A A P Ă R U T :

E. L O V I N E S C U

O O O O O

o o o o DRAGOSTEI I R O M A N

L E I 7.5©

E D I T U R A A L C A L A Y

U L T I M E L E N O U T Ă Ţ I

HHBHBDHHUBBnmaWiOII

VICTOR EFTIMIU

CORABIA cu PITICI O serie de povestiri, scrise într'o limbă co­

lorată, cu subiecte dramatice şi palpitante,

cuprinde tntr'un volum de peste zece coaie, cu

coperta în culori.

5 L E I

Tipografia «Universala» Iancu lonescu S-sori, Sir, Covaci 14. — Bucureşt'